Allan&Barbara Pease-De ce barbatii se uita la meci si femeile in oglinda?

”Nu-i aşa, doamnelor, că aproape în fiecare zi vă supăraţi pentru că partenerul dumneavoastră, care pare să nu aibă altă treabă decât să privească la televizor în timpul liber, nu vă răspunde la întrebări?
Nu-i aşa, domnilor, că aproape zilnic sunteţi agasaţi de pălăvrăgeala ”fără sens” a partenerei dumneavoastră?”-Allan&Barbara Pease-De ce barbatii se uita la meci si femeile in oglinda

Cu aceste două întrebări începe cartea. Adevărul este că titlul m-a atras de la început. Şi nu am rămas dezamăgită. DELOC! Am aflat multe răspunsuri la întrebări.
De exemplu, ştiaţi că femeile au 22.000 de cuvinte de rostit pe zi, pe când bărbaţii doar 7.000? Nici măcar jumătate de cuvinte din cate avem noi dragi doamne!!!
Un bărbat vede mai bine, de asta şi este foarte mult atras de ceea ce vede! Pe când noi, femeile, auzim mai bine, de aceea ne place să ni se rostească vorbe dulci la ureche! Femeile se pricep mai bine la părţile artistice, pe când bărbaţii la logică, matematică, fizică, chimie. Dacă aţi observat, cele mai multe persoane din cadrul unui învăţământ care predau limbile străine sunt… femeile!!!
Bărbaţii au simţul orientării mai bun, pe când femeile….fac mai greu o parcare laterala cu spatele. Ups!
Când aveţi de-a face cu o femeie supărată, nu-i oferiţi soluţii şi nici nu-i negaţi sentimentele- arătaţi-i doar că o ascultaţi cu atenţie!
Pentru a-şi demonstra iubirea faţă de ea, el a escaladat cel mai înalt munte, a înotat în cel mai adânc ocean şi a traversat deşertul cel mai cumplit. Numai că ea l-a părăsit- pentru că el nu era niciodată acasă!
Asta dragi bărbaţi înseamnă că, uneori cu femeile poate fi mai uşor decât credeţi! Dragi femei, nu criticaţi bărbatul, ci fiţi mereu alături de el!

Femeia visurilor tale

Femeia visurilor tale? Blondă, înaltă şi slabă? Sau poate brunetă, cu ochi albaştri şi zâmbet fermecător. Vrei ca ea să fie gospodină, să ştie să gătească sau vrei să fie cea mai bună prietenă a ta? Ai vrea ca toţi să o admire şi ţi-ai făcut deja imaginea ei în minte şi chiar o listă cu toate calităţile pe care ai vrea să le aibă. Desigur, fără defecte. Ştii cam ce ai vrea de la ea, ştii cum ai vrea să arate şi ştii chiar ce i-ai spune. Ani de zile îţi hrăneşti mintea şi imaginaţia cu un portret al ei. Ai respins zeci de fete, în aşteptarea celei pe care o ai în minte. În aşteptarea perfecţiunii.
Deodată, o zăreşti pe stradă. Inima îţi bate cu putere, pulsul ţi se accelerează şi respiraţia ţi-e sacadată. Un zâmbet senin îţi apare pe faţă, te îndrepţi spre ea şi…ea trece pe lângă tine ca şi trenul prin gara Buftea. Oare de ce? Pentru că şi ea şi-a format în minte imaginea băiatului perfect şi…din păcate, nu eşti tu acela.
Ciudat este că peste ani, când te îndrăgosteşti cu adevărat, fata care acum ţi se pare perfectă şi fără de care nu poţi trăi, e aproape total opusă celei pe care ţi-o imaginai. E ca şi cum ieşi în oraş să-ţi cumperi o pereche de pantofi pe care o ai în minte. Dar ajungi acolo şi perechea e pantofi e mult prea scumpă pentru a fi a ta. Te plimbi dezamăgit printre rafturi şi brusc, vezi o altă pereche, total opusă modelului pe care ţi-l doreai. Te îndrăgosteşti de acea pereche şi….ajungi acasă fericit, în sacoşă cu o pereche de pantofi pe care nici nu te gândeai că o vei avea vreodată prin casa ta.
De ce să-ţi formezi imaginea unei femei ideale, când ai putea cădea în capcana dorinţii poftelor trupului tău şi nu a inimii tale? Să zicem că până la urmă ai achiziţiona perechea de pantofi mult visată. Dar ce te faci dacă te strâng? Toată viaţa vei merge cu ei sângerand… şi şchiopătând.

Cine sunt eu?

Cine sunt eu? Sunt o fiinta efemera. Sunt un pumn de nisip in bataia vantului. Cand sunt fericita, sunt un curcubeu pe cerul albastru. Iar cand plang, sunt o picatura ce se varsa in mare. Sunt un suflet care incearca sa-si gaseasca o cale spre lumina. Si cand o gaseste, sa o si pastreze. Si de asemenea sunt un fluture prins in causul unei palme si as vrea…oh, as vrea sa-mi iau zborul. Vreau sa-mi intind aripele si sa zbor spre neant. Sa simt vantul cum ma mangaie, sa simt stropii de ploaie cum cad picatura cu picatura pe corpul meu. Si eu mai sunt o pana in bataia vantului. Plutesc usor, usor… spre infinit. Spre nicaieri.

Cine sunt eu? Eu… sunt o inima care bate. Cateodata mai incet, cateodata mai repede… bat, si ma mai si opresc. Atunci imi place sa ma gandesc daca sa mai bat sau nu. Si uneori aleg sa mai bat, alteori nu. Si atunci cand nu mai bat, totul se opreste. Timpul sta pe loc, totul in jur intepeneste, si pana si moartea ramane inghetata prinsa in drumul ei, cu o coasa in mana. Vesnica ei coasa. Si atunci ma uit in jur si realizez ca eu, eu pot fi si un inger pe Pamant. Un inger pierdut. Eu as putea fi o stea cazatoare. Care se inalta cat mai sus, straluceste puternic si apoi… cade. Si prin caderea mea, sa aduc fericirea cuiva. Cine sunt eu? Poate ca eu sunt o fata care vrea mai mult de la viata, poate ca sunt cineva care doreste imposibilul. Eu poate ca sunt… fata care doreste sa fie tinuta in brate si sa stie ca daca in momentul urmator, unul din noi doi va trebui sa moara, el sa fie pregatit sa-si dea viata pentru mine. Desi nu l-as lasa. Niciodata. As alege cu zambetul pe buze sa mor pentru el. Cine sunt eu? Poate ca eu sunt o jumatate pierduta printre alte mii de jumatati. Si imi caut sufletul pereche. Alerg, si incerc sa aflu care jumatate mi se potriveste. Care ruptura o poate repara pe a mea?

Si, v-ati intrebat cine sunt eu? Eu sunt. Cu bune si cu rele. Sunt o raza de lumina. Care lumineaza o perioada si apoi, apune.

Noi oamenii..

Noi oamenii ne putem asemana cu lupii. Majoritatea umbla in haita, mai ales cand vor sa vaneze ceva. Cand vor sa distruga ceva. Asa si oamenii, umbla in grupuri, sunt la fel, asa cred ca sunt mai puternici. Asa cred ca pot obtine tot ceea ce doresc si pot distruge tot ce altii au construit cu sudoarea fruntii lor. In al doilea rand, lupul naparleste. Isi schimba “haina”. Vara este mai inchisa, iarna mai deschisa la culoare. De asemenea blana lui se compune din doua randuri de peri. Da, stiti ce urmeaza. Si majoritatea oamenilor isi schimba “haina” dupa cum "bate" vremea. Unii sunt atat de maestri in a avea mai multe fete, incat te gandesti cum pot fi atat de ipocriti. Ii vezi perfect cand zambesc de fata cu o persoana, iar cand aceasta a plecat, fata sa i se strambe in cel mai puternic dezgust. Lupului, atunci cand vaneaza, nu trebuie sa-i stea nimic in cale. Omului, cand i s-a fixat ceva in minte, daca indraznesti sa i te impotrivesti, e dispus sa distruga TOT ce ii sta in fata pentru a-si atinge telul. Si in special, lupul, atunci cand a ajuns la prada. Sfasie prada bucata cu bucata. Iar cand, a ajuns la sfarsit, oasele sunt curatate si de cele mai mici fasii de carne. Omul, cand planuieste raul cuiva, in primul rand cerceteaza locul. Cand doreste sa se razbune, o face incetul cu incetul. Iar cand a ajuns sa raneasca o persoana, poate chiar persoana iubita… nu o lasa cu o rana sufleteasca si atat. Nu, nu. Bucata cu bucata, suflare cu suflare, lacrima cu lacrima, totul ia! Iar cand termina sentimental acea persoana, se asigura ca nu-si va putea reveni in urmatorii ani si abia atunci se simte multumit. Si nici chiar atunci. Noi, oamenii suntem uneori atat de insensibili incat ne ranim pe noi insine. E placut sa rupi bucata cu bucata din inima celui de langa tine si sa o arunci? Uneori singuri ne facem rau. Da, eu am rupt bucati din inima mea. Am daruit la toti ce au avut nevoie bucati din inima mea. La toti cei ce mana au intins-o. Si totusi, am rupt bucati din inima mea si cei ce nu au stiut s-o pretuiasca, au calcat pe ea fara teama.

Uneori stau si ma gandesc, si realizez ca ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu, in realitate e un plans…

Iubirea-i reciproca oare?

Atunci când iubeşti şi eşti iubit înapoi, se simplifică lucrurile. Totul e roz şi se merită. Dar ce se întâmplă când iubeşti şi se opreşte aici? Ce se întâmplă atunci când investeşti cu tot ce ei în persoana pe care o iubeşti şi tot ce primeşti înapoi este indiferenţă? Sau…poate primeşti câte o vorbă aruncată în vânt. Aşa, pentru a face jocul mai interesant.
Nu se poate exprima în cuvinte cât este de dureros să iubeşti o persoană şi să nu ştii dacă sentimentul e reciproc. Tot ce primeşti înapoi să fie o incertitudine seacă. Plângi, suni, dai mesaje, faci servicii, îi faci toate mofturile, te zbaţi în deznădejde, în nesiguranţă şi când eşti pregătit să renunţi…atunci îţi acordă puţină atenţie. Asta pentru a te readuce în joc. Pentru a nu-ţi permite să-ţi refaci viaţa sau sentimentele. Cunoşti situaţia? Treci şi tu prin una? Sau, mai rău, provoci şi tu o astfel de situaţie?
Am văzut mulţi astfel de ”jucători” care se amuză jucând de-a v-aţi ascunselea cu dragostea. Când blochează o persoană într-un cerc şi apoi o poartă prin tot felul de stări. Când li se pare interesant ca într-o zi să acorde atenţie sporite, ca a doua zi să fie extrem de indiferenţi.
De asemenea…am văzut multe astfel de ”victime” plângând pe umărul meu. Îmi amintesc cum printre lacrimi spuneau ”nu-mi imaginez cum s-a ajuns aici”. Ba eu îmi imaginez. Ai intrat în jocul diavolului şi nu vrei să ieşi sau nu poţi pentru că eşti prea strâns legat. De la început ai primit tot felul de semnale cum că se joacă sau că ”navighează” şi pe alte teritorii, dar pur şi simplu nu ai vrut să conştientizezi. De la început ai avut indicii cum că îi place să stea cu picioarele în mai multe lacuri, dar ai închis ochii. Ai ţinut cu dinţii de o ”relaţie” în care tu dădeai, celălalt primea şi atât. Tu ai iubit. Altul s-a jucat. Ai trăit o joacă de-a iubirea…

Am obosit....

Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm. Am obosit să ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.
Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat, privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. Mergem la doctori, psihologi, psihiatri pentru că vrem soluţii. De ce nu putem pur şi simplu să ignorăm starea de moleşeală care ne cuprinde trupul şi sufletul şi să mergem înainte? Trist este că nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit?
Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână care te doare. Tu ignori durerea. Ea persistă. Peste câteva săptămâni, mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza: mâna care te durea la început.
Să nu crezi că dacă ignori sentimentul de oboseală acesta va dispare. Trebuie să faci faţă realităţii! E greu, ştiu. Mai ales pentru oamenii energici, obişnuiţi să deţină controlul şi să fie mereu pregătiţi de luptă. Dar…de ce să ne minţim singuri? Vine vremea când trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi în oglindă şi să spui: Am obosit! Toţi o facem…

I’m tired.
Tired of feeling lost, afraid, misunderstood.
Tired of wondering if I’m letting someone down by the choices I’ve made.
I’m tired.
Tired of getting my feelings hurt, my ego bruised, my heart broken.
Tired of showing these varmin called emotions.
I’m tired.
Tired of being me, of being weak.
Tired of trying to be this person I cannot see.
I’m tired.
Tired of all the pain, all the struggle I’ve put upon myself.
Tired of not being the person I was.
I’m tired.
Tired of hiding, hoping, and healing.
Tired of listening, learning…letting.
I’m tired…I’m tired.

Momentul potrivit:)

Se spune că trebuie să aştepţi după momentul potrivit. Că nu trebuie să forţezi lucrurile… Dar niciodată nu se spune când e momentul potrivit. Cât trebuie să aştepţi pentru ca acesta să vină? De unde vei şti când vine el?
Momentul potrivit nu poate fi estimat. Tu îl simţi.Îl simţi pentru că e diferit pentru fiecare în parte. Şi tu trebuie să fii pregătit când va veni acel moment. S-ar putea ca dacă insişti să fie totul cum vrei şi când vrei, fără să ţii cont de dorinţele şi bunăstarea celor din jur, să ai tu de suferit. Şi nu îţi doreşti asta. Trebuie să învăţăm să fim răbdători, să fim înţelepţi şi să ne alegem momentele oportune. Doar un om matur ar putea să analizeze lucrurile şi să ia decizii benefice pentru viaţa lui.
Am auzit o vorbă cum că dacă aştepţi după momentul potrivit, s-ar putea să vină cineva care nu aşteaptă după el şi să-ţi ia acel lucru. Da, e adevărat. Dar poate că acel lucru nu e pentru tine, poate că e mai bine aşa şi în viitor vei vedea că de fapt e spre binele tău. ”Orice lucru îşi are vremea lui. Iubitul îşi are vremea lui,urâtul îşi are vremea lui.” Dacă Dumnezeu spune aceste lucruri, noi de ce nu am fi de acord?
Momentul potrivit nu este atunci când poţi să profiţi cât mai mult de ceilalţi,umilindu-i şi abuzându-i pe ceilalţi. Cu ce vei fi mai superior dacă îţi vei exploata semenii? Aşa că…aşteaptă după momentul potrivit dar ai grijă să nu aştepţi prea mult şi să-l laşi să treacă pe lângă tine.