La varsta primei adolescente, jocurile de exterior au o mare importanta. Posibilitatea de a se catara este un joc foarte apreciat. Un carucior de tras, o tricicleta pentru pedalat, mingii pentru impins si rostogolit, cuburi pentru construit, toate acestea ajuta dezvoltarea muschilor lungi si capatarea fortei si preciziei. Si jocurile cu nisip si apa au mare succes.
Sa spunem cateva cuvinte despre aptitudinea unui copil de doi ani de a se juca cu alti copii. O greseala des intalnita in randul adultilor consista in a subestima aceasta aptitudine. Sa ne reamintim ca la varsta pimei adolescente copilul sa participe la un grup de joc. De aceea, o mama care are singura mai multi copii de doi ani intr-o gradina, trebuie sa se astepte la schimburi de lovituri.
Un singur partener de joc, aceasta este regula ce trebuie respectata, deoarece personalitatea nu este suficient de structurata pentru a regla problemele complexe puse de parteneri multipli. Este interesant de observat, ca un copil mai mare, de cinci sau sase ani, este in general, cel mai bun partener de joc pentru un copil de doi ani. In mod natural, acesta va fi fratele sau sora.
Cele mai bune jocuri vor fi acelea ale caror parti componente pot fi impartite intre mai multi copii, fara sa impiedice desfasurarea. Nu vor rata ocazia sa certe pentru o singura tricicleta sau pentru un singur camion. Nisipul, plastelina sau cuburile, vor fi bine primite, deoarece le puteti imparti si da suficient fiecaruia. Nu va asteptati ca un copil de doi ani sa-si imparta jucariile cu alti copii.
Aminiti-va ca este incapabil sa se joace cu altii. La aceasta varsta se poate impune maxim o ora de joc in grup. Trebuie sa ramaneti in apropiere pentru a detecta din vreme semnele de oboseala, sa interveniti inainte ca disputele sa ia amploare si sa intrerupeti jocul la momentul potrivit. Pe acest subiect, sa vedem cum se dezvolta aptitudinea jocului colectiv.
Mai intai exista o epoca a jocului solitar, in timpul careia copilul nu are nici o aptitudine pentru a se juca cu alti copii. La varsta primilor pasi, un alt copil este considerat o jucarie, nu un companion de joaca. Copilul examineaza pe un altul cu atentie, la fel ca pe o jucarie sau alt obiect interesant, impinganu-l cu degetul sau manuindul dar nejucandu-se cu el.
In perioada primei adolescente copilul efectueaza tranzitia de la jocul solitar la jocul paralel. Ceea ce vrea sa spuna ca doi sau mai multi copii pot ocupa acelasi spatiu geografic, dar jocul unuia este independent de al celorlalti, chiar daca le face placere sa fie impreuna.
Etapa urmatoare este reprezentata de jocul asociativ, in cursul careia toti copiii fac acelasi lucru, cum ar fi jocul in nisip, modelarea de forme din pamant. De fapt intre ei nu exista schimburi.
Jocul cooperativ nu intervine decat atunci cand copilul a atins urmatorul stadiu de dezvoltare, dupa varsta de trei ani. In cadrul jocului cooperativ, copiii pot dezbate planuri si isi pot distribui roluri, pot hotara cine impinge caruciorul si cine se afla in el.
La varsta primei adolescente, copilul are nevoie atat de jocuri calme cat si de jocuri de actiune. Pe masura ce limbajul face un gigantic salt, micutul demonstreaza o sensibilitate atroce pentru cuvinte, materialele de constructie ale limbajului sau. Ii place sa se joace cu cuvintele, sa imite sunete, sa repete silabe familiare. De aceea, aceasta varsta iubeste ceea ce se chiama " nursery rhymes". Cand ii cititi copilul adora repetarea unor expresii familiare ( Cei trei purcelusi, Alba ca Zapada) si exulta anticipand episodul urmator.
Nenorocirea va cadea asupra dumneavoastra daca va permiteti sa schimbati ceva dintr-o poveste familiara sau daca uitati ceva! Copilul iubeste povestile care povestesc propriile experiente: a merge la piata, a se plimba cu masina, a se juca in parc, oricare ar fi titlul cartilor, sau orice povesti inventati dvs. care sa povesteasca aventurile imaginare ale unui baietel ce i se aseamana.
Unul dintre cele mai bune jocuri calme pentru aceasta varsta este "jocul tacerii". Numiti-l asa, deoarece copiii adora sa faca tot ceea ce se numeste joc. Spuneti-i cam asa: "Pierre, vom joca un joc nou. Se numeste "jocul tacerii". Vom ramane amandoi linistiti, fara sa facem zgomot, cat mai mult posibil si ascultam. Aculta foarte, foarte atent si spune-mi ce auzi." Copilul va va spune toate zgomotele pe care le aude in locul in care va jucati: poate o masina pe strada, pasarelele pe afara sau radioul vecinilor.
Alta varianta a "jocului tacerii" consista in a cere copilului sa inchida ochii si sa ghiceasca zgomotele pe care le produceti dumneavoastra: puteti lovi un pahar cu o lingurita, sa va piliti unghiile si in general tot ceea ce poate produce un zgomot interesant si caracteristic.
Acest joc al tacerii este foarte recomandat la aceasta varsta. El ajuta copilul sa se obisnuiasca cu linistea si sa invete sa asculte. Este de asemenea o formula buna pentru o mama epuizata de catre un copil hiperactiv, care are nevoie de o metoda pentru a se calma. Jocul tacerii este de asemenea un bun mijloc de a readuce acasa un copil care nu vrea sa vina la masa sau nu este prea entuziast in a face baie sau a se culca.
miercuri, 30 martie 2011
Dimensiuni in psihologia muzicii
Daca muzica incepe undeva, apoi inceputul ei se afla in constiinta umana - nu in voce, nici in degete, nici chiar in auz, ci in profunzimile insondabile ale Eu-lui. De aceea, orice abordare a muzicii - estetica, artistica, muzicologica - nu poate sa dea raspuns la intrebarea (gratie obiectului de interes al domeniilor in cauza): ce este, totusi, acest fenomen plin de taina si de vraja, care este natura lui intima, de ce si pentru ce exista?
Astfel de raspuns poate fi obtinut doar in rezultatul unei abordari psihologice a artei sunetelor. Or, muzica se naste in suflet si este adresata sufletului, vorba lui George Enescu. Restul urmeaza abia apoi.
De aici, este de prisos a demonstra caracterul psihologic al muzicii. Afirmatia precum ca muzica este un fenomen psihologic (sau ca ar detine calitati psihologice) e identica cu afirmatia precum ca apa este uda.
Muzica e "vocea profunzimilor noastre", lucru limpede de la bun inceput. De aceea, problema pusa in fata unui cercetator in psihologie muzicala consta nu in demonstrarea psihologismului muzicii, ci in altceva: in stabilirea, in cadrul unui studiu in domeniu, care este geneza, caracterul si continutul, aspectele si consecintele acestui psihologism, unde ar incepe si pina unde s-ar extinde el.
Sau in ce trece. Pentru ca daca psihologismul muzicii isi are un inceput in ceva (sa zicem, in fiziologic) el, dupa cum ne vom convinge, nu poate avea si un sfirsit, ci doar o trecere - o trecere in altceva, intr-un cadru suprapsihologic. Astfel, aria generala a cercetarii se extinde - de la psihofiziologic (sau pre-psihologic) la psiho-filozofic (post-psihologic), deoarece psihologia se sprijina cu un capat - la intrare - in fiziologic (chiar biologic), cu alt capat - la iesire - in filozofic si spiritual.
Anume in acest sens larg vom intelege in cazul nostru notiunea de "psihologic" si anume in acest sens larg vom aborda problema formulata in titlul lucrarii. Psihologia muzicii la nivelul ei superior ar fi o psihologie "filozofica" a muzicii. Pentru ca daca psihologia in general (sau anumite directii ale ei "ne-artistice") ar putea accepta varianta "fiziologica" care ar constitui, in opinia unor autori, viitorul psihologiei adevarat stiintifice, atunci o psihologie a artei n-ar putea accepta aceasta varianta, pentru ca ea nu-i da raspuns omului la marile intrebari care-l framinta.
Or, anume acest lucru ar trebui sa faca o psihologie ca stiinta despre suflet - sa-l invete pe om sa-si conduca sufletul, sa-si duca existenta in armonie cu sine insusi si cu Lumea. Altfel, ce rost ar avea? Raspunsurile de ordin "psihofiziologic", se vede bine, nu-l pot satisface pe el in acest sens. O psihologie orientata filozofic, insa, l-ar ajuta intr-o masura mai mare. Aceasta pe de o parte.
Pe de alta parte, o psihologie a muzicii nici nu se poate margini la o varianta psihofiziologica (cu toate ca aspectul psihofiziologic isi aduce, indiscutabil, aportul sau in cunoasterea problemei). Muzica, "glasul zeilor", "respiratia lumii", "suflet a tot ce exista", dupa cum este ea supranumita de ginditorii tuturor timpurilor, are o alta directie magistrala - nu in jos, spre fiziologic, ci in sus, spre metapsihologic.
Nu este deloc usor sa scrii o lucrare in psihologie muzicala. Si nu numai pentru ca subiectul este delicat si complex. Aici intervin probleme de alt ordin. Si anume: cui sa se adreseze autorul (or, o lucrare presupune un anumit cititor, vizat intr-o anumita materie) - muzicianului sau psihologului? Pentru ca de acest lucru depind multe - nu numai caracterul expunerii, dar, intr-o anumita masura, afirmatiile, rezultatul.
Or, diferite optici nasc diferite concluzii. "Noi cunoastem obiectele sub forma metodelor de gindire despre obiecte", observa M. Minsky. Muzicianul, adica persoana care face muzica si o practica pe viu, o vede intr-un fel al sau; lui i se deschid lucruri pe care stiinta, in fond, nici nu le poate prinde. "Nu-i treaba psihologilor sa inteleaga ceea ce ei nu pot intelege", zicea inca Anton Cehov.
Psihologul, la rindu-i, privind la muzica prin prisma laboratorului de psihologie, o concepe in alt mod. Asadar, in psihologia muzicii poti intra pe usa laboratorului psihologic, aplicind intregul aparat de cercetare experimentala al domeniului, dar poti cobori din inalturile ametitoare ale impresiei lasate de muzica vie. Cine va fi mai obiectiv, psihologul sau muzicianul?
O alta problema: pe care usa se va intra in psihologia muzicii - pe cea a stiintei despre om (a psihologiei) sau a stiintei despre muzica? Ce trebuie sa se cerceteze : muzica sub aspect psihologic sau omul aflat in stare de muzica? Pentru ca si lucrul acesta este important. Psihologia cunoaste omul la general, dar nu-l cunoaste in starea specifica de cint.
Or, in aceasta stare omul devine altceva decit un om psihologic ordinar, el sufera o transfigurare interioara esentiala, trece pe alt plan al simtirii si gindirii, pe alt plan al fiintarii. Insa o observatie analogica o putem adresa si stiintei despre muzica. Ea stie ca omul poate sa cante si-l invata sa faca acest lucru cit mai corect si bine. Dar de ce omul canta? - iata intrebarea.
Pentru ca el cinta chiar si atunci cind nu este invatat sa faca lucrul acesta - si poate in aceste momente el cinta mai "adecvat", mai sincer, adica mai "originar". Omul a cintat secole si pina la aparitia teoriei-stiintei despre muzica. Care sint motivele intime si ascunse ale acestui act plin de taina? Or, teoria muzicii nu raspunde la aceste intrebari pentru ca ele nu sint obiectul ei.
Astfel de raspuns poate fi obtinut doar in rezultatul unei abordari psihologice a artei sunetelor. Or, muzica se naste in suflet si este adresata sufletului, vorba lui George Enescu. Restul urmeaza abia apoi.
De aici, este de prisos a demonstra caracterul psihologic al muzicii. Afirmatia precum ca muzica este un fenomen psihologic (sau ca ar detine calitati psihologice) e identica cu afirmatia precum ca apa este uda.
Muzica e "vocea profunzimilor noastre", lucru limpede de la bun inceput. De aceea, problema pusa in fata unui cercetator in psihologie muzicala consta nu in demonstrarea psihologismului muzicii, ci in altceva: in stabilirea, in cadrul unui studiu in domeniu, care este geneza, caracterul si continutul, aspectele si consecintele acestui psihologism, unde ar incepe si pina unde s-ar extinde el.
Sau in ce trece. Pentru ca daca psihologismul muzicii isi are un inceput in ceva (sa zicem, in fiziologic) el, dupa cum ne vom convinge, nu poate avea si un sfirsit, ci doar o trecere - o trecere in altceva, intr-un cadru suprapsihologic. Astfel, aria generala a cercetarii se extinde - de la psihofiziologic (sau pre-psihologic) la psiho-filozofic (post-psihologic), deoarece psihologia se sprijina cu un capat - la intrare - in fiziologic (chiar biologic), cu alt capat - la iesire - in filozofic si spiritual.
Anume in acest sens larg vom intelege in cazul nostru notiunea de "psihologic" si anume in acest sens larg vom aborda problema formulata in titlul lucrarii. Psihologia muzicii la nivelul ei superior ar fi o psihologie "filozofica" a muzicii. Pentru ca daca psihologia in general (sau anumite directii ale ei "ne-artistice") ar putea accepta varianta "fiziologica" care ar constitui, in opinia unor autori, viitorul psihologiei adevarat stiintifice, atunci o psihologie a artei n-ar putea accepta aceasta varianta, pentru ca ea nu-i da raspuns omului la marile intrebari care-l framinta.
Or, anume acest lucru ar trebui sa faca o psihologie ca stiinta despre suflet - sa-l invete pe om sa-si conduca sufletul, sa-si duca existenta in armonie cu sine insusi si cu Lumea. Altfel, ce rost ar avea? Raspunsurile de ordin "psihofiziologic", se vede bine, nu-l pot satisface pe el in acest sens. O psihologie orientata filozofic, insa, l-ar ajuta intr-o masura mai mare. Aceasta pe de o parte.
Pe de alta parte, o psihologie a muzicii nici nu se poate margini la o varianta psihofiziologica (cu toate ca aspectul psihofiziologic isi aduce, indiscutabil, aportul sau in cunoasterea problemei). Muzica, "glasul zeilor", "respiratia lumii", "suflet a tot ce exista", dupa cum este ea supranumita de ginditorii tuturor timpurilor, are o alta directie magistrala - nu in jos, spre fiziologic, ci in sus, spre metapsihologic.
Nu este deloc usor sa scrii o lucrare in psihologie muzicala. Si nu numai pentru ca subiectul este delicat si complex. Aici intervin probleme de alt ordin. Si anume: cui sa se adreseze autorul (or, o lucrare presupune un anumit cititor, vizat intr-o anumita materie) - muzicianului sau psihologului? Pentru ca de acest lucru depind multe - nu numai caracterul expunerii, dar, intr-o anumita masura, afirmatiile, rezultatul.
Or, diferite optici nasc diferite concluzii. "Noi cunoastem obiectele sub forma metodelor de gindire despre obiecte", observa M. Minsky. Muzicianul, adica persoana care face muzica si o practica pe viu, o vede intr-un fel al sau; lui i se deschid lucruri pe care stiinta, in fond, nici nu le poate prinde. "Nu-i treaba psihologilor sa inteleaga ceea ce ei nu pot intelege", zicea inca Anton Cehov.
Psihologul, la rindu-i, privind la muzica prin prisma laboratorului de psihologie, o concepe in alt mod. Asadar, in psihologia muzicii poti intra pe usa laboratorului psihologic, aplicind intregul aparat de cercetare experimentala al domeniului, dar poti cobori din inalturile ametitoare ale impresiei lasate de muzica vie. Cine va fi mai obiectiv, psihologul sau muzicianul?
O alta problema: pe care usa se va intra in psihologia muzicii - pe cea a stiintei despre om (a psihologiei) sau a stiintei despre muzica? Ce trebuie sa se cerceteze : muzica sub aspect psihologic sau omul aflat in stare de muzica? Pentru ca si lucrul acesta este important. Psihologia cunoaste omul la general, dar nu-l cunoaste in starea specifica de cint.
Or, in aceasta stare omul devine altceva decit un om psihologic ordinar, el sufera o transfigurare interioara esentiala, trece pe alt plan al simtirii si gindirii, pe alt plan al fiintarii. Insa o observatie analogica o putem adresa si stiintei despre muzica. Ea stie ca omul poate sa cante si-l invata sa faca acest lucru cit mai corect si bine. Dar de ce omul canta? - iata intrebarea.
Pentru ca el cinta chiar si atunci cind nu este invatat sa faca lucrul acesta - si poate in aceste momente el cinta mai "adecvat", mai sincer, adica mai "originar". Omul a cintat secole si pina la aparitia teoriei-stiintei despre muzica. Care sint motivele intime si ascunse ale acestui act plin de taina? Or, teoria muzicii nu raspunde la aceste intrebari pentru ca ele nu sint obiectul ei.
Educatia - obiect al pedagogiei
Asa dupa cum preciza H. Pieron (1951), educatia este unul dintre acele cuvinte al caror sens lumea crede ca-l cunoaste bine cu conditia sa nu fie nevoita sa-l defineasca. Dificultatile existente in definirea conceptului educatie sunt generate, in esenta, de doua cauze principale.
Pe de o parte educatia este, in ultima instanta, o experienta intersubiectiva si personala, accesibila cercetarii directe mai mult din perspectiva rezultatelor inregistrate decat din aceea a derularii sale procesuale efective.
Al doilea motiv care face oarecum dificila definirea conceptului educatie, este acela ca inaintea discernerii intelectuale a obiectului si practicilor sale, orice educator sau cercetator este mai intai produsul propriei sale educatii, "...a carei experienta fericita sau nefericita urmareste, fie ca el o presimte sau nu, maniera sa de a intelege educatia altora" (cf. Charbonnel, N., 1988).
Sensurile imprumutate conceptului educatie pe parcursul evolutiei istorice a omenirii sunt multiple si variate, in functie de momentul de timp si de intentionalitatea asociata acestuia. Iata spre exemplificare (cf. Cucos, C., 1996), cateva conceptii si definitii survenite de-a lungul timpului referitoare la acest termen :a. Ioan Hrisostom: A educa inseamna... a-l creste pe copil moral si in evlavie, a-i modela inteligenta, a forma un atlet pentru Cristos.
Educatia este asemenea unei arte insa arta mai mare decat educatia nu exista pentru ca daca toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educatiei se savarseste in vederea accederii la lumea viitoare (Ioan Hrisostom, apud D. Fecioru, 1937).Definitia oferita de catre Ioan Hrisostom educatiei, desi clar subordonata unor finalitati de ordin religios, surprinde necesitatea transformarii si modelarii personalitatii subiectului uman conform unui ideal.
b. I. Kant: Educatia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare si moralizare a omului iar scopul educatiei este de a dezvolta in individ toata perfectiunea de care este susceptibil (Kant, I., 1992, p17).
La fel ca si in cazul definitiei precedente Kant, care in alt context afirma ca omul devine om numai prin educatie, surprinde si el necesitatea modelarii naturii umane insa finalitatea actiunii educationale este formulata in termeni ce sugereaza intelegerea profunda a faptului ca prin intermediul educatiei poate fi actualizat si valorificat deplin potentialul genetic al individului
c. Herbart: Educatia este actiunea de formare a individului pentru el insusi, dezvoltandu-i-se o multitudine de interese (Herbart, J.H.,1976, p.62).
Punctul comun al acestei definitii cu enunturile precedente il constituie conceperea educatiei ca actiune de formare a omului, diferenta constand, pe de o parte in sublinierea necesitatii unei dezvoltari multilaterale a acestuia iar pe de alta parte, in translatarea si adecvarea finalitatilor educatiei la nivelul specificului fiecarui individ.
d. Dewey: Educatia este acea reconstructie sau reorganizare a experientei care se adauga la intelesul experientei precedente si care mareste capacitatea de a dirija evolutia celei care urmeaza (Dewey, J., 1972, p.70).
Perspectiva oferita de J. Dewey este valoroasa prin faptul ca surprinde atat procesul de organizare si reconstructie prin educatie a realitatii cu care individul interactioneaza cat si sensul evolutiv dirijat al modelarii personalitatii umane.
Indiferent de sensul acordat conceptului educatie putem constata faptul ca definitiile prezentate spre exemplificare, indiferent de pozitiile filosofice si teoretice asumate, includ ca si componenta stabila actiunea organizata si deliberata de transformare si modelare a naturii umane.
Modul de a concepe educatia a cunoscut de-a lungul timpului acceptiuni variate , incluzand echivalarea acesteia cu dresajul (determinarea individului de a pune in joc, pe baza unor reflexe de tip conditionat, anumite moduri de gandire si actiune ca urmare a aparitiei unor anumiti stimuli) sau indoctrinarea si manipularea (actiuni de tip persuasiv ce induc la nivelul individului strategii cognitive si actionale subordonate unor scopuri ce raman mereu ascunse si straine intereselor acestuia).
Pe de o parte educatia este, in ultima instanta, o experienta intersubiectiva si personala, accesibila cercetarii directe mai mult din perspectiva rezultatelor inregistrate decat din aceea a derularii sale procesuale efective.
Al doilea motiv care face oarecum dificila definirea conceptului educatie, este acela ca inaintea discernerii intelectuale a obiectului si practicilor sale, orice educator sau cercetator este mai intai produsul propriei sale educatii, "...a carei experienta fericita sau nefericita urmareste, fie ca el o presimte sau nu, maniera sa de a intelege educatia altora" (cf. Charbonnel, N., 1988).
Sensurile imprumutate conceptului educatie pe parcursul evolutiei istorice a omenirii sunt multiple si variate, in functie de momentul de timp si de intentionalitatea asociata acestuia. Iata spre exemplificare (cf. Cucos, C., 1996), cateva conceptii si definitii survenite de-a lungul timpului referitoare la acest termen :a. Ioan Hrisostom: A educa inseamna... a-l creste pe copil moral si in evlavie, a-i modela inteligenta, a forma un atlet pentru Cristos.
Educatia este asemenea unei arte insa arta mai mare decat educatia nu exista pentru ca daca toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educatiei se savarseste in vederea accederii la lumea viitoare (Ioan Hrisostom, apud D. Fecioru, 1937).Definitia oferita de catre Ioan Hrisostom educatiei, desi clar subordonata unor finalitati de ordin religios, surprinde necesitatea transformarii si modelarii personalitatii subiectului uman conform unui ideal.
b. I. Kant: Educatia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare si moralizare a omului iar scopul educatiei este de a dezvolta in individ toata perfectiunea de care este susceptibil (Kant, I., 1992, p17).
La fel ca si in cazul definitiei precedente Kant, care in alt context afirma ca omul devine om numai prin educatie, surprinde si el necesitatea modelarii naturii umane insa finalitatea actiunii educationale este formulata in termeni ce sugereaza intelegerea profunda a faptului ca prin intermediul educatiei poate fi actualizat si valorificat deplin potentialul genetic al individului
c. Herbart: Educatia este actiunea de formare a individului pentru el insusi, dezvoltandu-i-se o multitudine de interese (Herbart, J.H.,1976, p.62).
Punctul comun al acestei definitii cu enunturile precedente il constituie conceperea educatiei ca actiune de formare a omului, diferenta constand, pe de o parte in sublinierea necesitatii unei dezvoltari multilaterale a acestuia iar pe de alta parte, in translatarea si adecvarea finalitatilor educatiei la nivelul specificului fiecarui individ.
d. Dewey: Educatia este acea reconstructie sau reorganizare a experientei care se adauga la intelesul experientei precedente si care mareste capacitatea de a dirija evolutia celei care urmeaza (Dewey, J., 1972, p.70).
Perspectiva oferita de J. Dewey este valoroasa prin faptul ca surprinde atat procesul de organizare si reconstructie prin educatie a realitatii cu care individul interactioneaza cat si sensul evolutiv dirijat al modelarii personalitatii umane.
Indiferent de sensul acordat conceptului educatie putem constata faptul ca definitiile prezentate spre exemplificare, indiferent de pozitiile filosofice si teoretice asumate, includ ca si componenta stabila actiunea organizata si deliberata de transformare si modelare a naturii umane.
Modul de a concepe educatia a cunoscut de-a lungul timpului acceptiuni variate , incluzand echivalarea acesteia cu dresajul (determinarea individului de a pune in joc, pe baza unor reflexe de tip conditionat, anumite moduri de gandire si actiune ca urmare a aparitiei unor anumiti stimuli) sau indoctrinarea si manipularea (actiuni de tip persuasiv ce induc la nivelul individului strategii cognitive si actionale subordonate unor scopuri ce raman mereu ascunse si straine intereselor acestuia).
Psihologie.Psihic
Psihologia dezvoltarii studiaza evolutia psihicului normal, sanatos. Problemele patologice sunt studiate de alte ramuri ale psihologiei, de ex.: psihopedagogia speciala - studiaza problemele psihologice si pedagogice ale persoanelor nevazatoare, surde, hipoacuzice, retardate mental etc.; psihologia medicala - studiaza problemele psihice ale bolnavului somatic; psihopatologia - studiaza tulburarile activitatii psihice.Psihologia varstelor are mai multe subramuri ca de ex. psihologia copilului, adolescentului, adultului, a persoanelor de varsta a treia (gerontopsihologia), psihologia sugarului, anteprescolarului etc.
Metode ce cercetere utilizate in psihologia dezvoltarii umane
In cadrul psihologiei dezvoltarii au aparut si apar variate intrebari legate de modul cum evolueaza un anumit individ , trecand prin diferitele stadii ale vietii , care sunt factorii ce ii determina schimbarile imediate sau de durata, cum se deosebeste el, si mai ales de ce se deosebeste de alti indivizi din generatia sa.
Fiecare grup uman are doua sarcini importante de ideplinit, in legatura cu fiecare individ al sau : sa il creasca astfel incat sa devina capabil sa duca o viata independenta;sa creasca o noua generatie, propriii copii
Ca orice disciplina stiintifica, psihologia dezvoltarii se straduieste sa acumuleze un corp sistematic si organizat de cunostinte despre comportament. Astfel psihologia dezvoltarii umane incearca : sa stabileasca norme de dezvoltare pentru a putea evalua deviatiile individuale de la "media" (norma) asteptata la un anumit individ;sa studieze relatiile dintre anumite comportamente sau dintre caracteristici ale aceluiasi comportament;sa studieze relatiile de tip cauza-efect in comportamentul uman
Tinand seama de aceste scopuri ale psihologiei dezvoltarii umane, vom intalni diverse abordari : normative, corelationale, experimentale. Iata si un exemplu pentru a ilustra mai bine aceste abordari.
Exemplu : Studiul facut de Piaget pe cei trei copii ai sai i-a permis:
sa formuleze stadiile prin care trece dezvoltarea capacitatii cognitive a omului;sa sugereze modul cum trebuie sa se comporte adultii cu copii pentru a le crea acestora posibilitati optime de dezvoltare a inteligentei.
Astfel , el a ajuns sa sustina ca dezvoltarea cunoasterii copilului nu necesita manipularea unor jucarii sofisticate, ci ingaduita si rabdare din partea adultui fata de comportamentul de explorare al copilului. Piaget isi observa copii cum la varste diferite rezolvau in mod diferit provocarile pe care le intampinau in jocul lor, pe care cel mai adesea le crea el insusi. Observatiile lui se incheiau cu protocoale riguroase in care erau mentionate toate detaliile impportante ale situatiilor.
Concluzii :El a autilizat o metoda clinica de observatie, pe un numar mic de cazuri si intr-o relatie directa cu subiectul observat.Observatia clinica a fost insa folosita de-a lungul anilor, pe masura ce copiii cresteau, prin urmare putem vorbi despre un studiu longitudinal. A realizat insa si descrierea unor norme de comportament caracteristice stadiilor prezentate de el, fiind astfel si un studiu normativ.
1.Metode de cercetare normativa
Acestea pot oferi informatii bazate pe "media " comportamentului unei varste. Ele conduc la stabilirea unor norme de dezvoltare a individului sub diferite aspecte : al motricitatii, al cresterii in inaltime, etc.
Raspund la intrebari precum : "Cand?" , "Cat de mult?" , "Cand apare un comportament titpic unui stadiu, in timpul dezvoltarii?", "Cat de frecvent apare el la o populatie data?" (la 6 luni, majoritatea copiilor cu o dezvoltare normala stau in fund, etc.).
2.Observatia ca metoda de cercetare
O problema majora a psihologiei dezvoltarii este ca se stie relativ putin despre influenta mediului natural in cresterea copilului. Asemenea date ar fi cruciale pentru o stiinta completa a comportamentului. Dar datele colectate in afara atmosferei rigide a laboratorului pot sa nu ofere informatii clare despre influenta mediului asupra cresterii copilului.
Prin observatii intreprinse in mediul natural se studiaza si se cunosc mai bine anumite comportamente.Metoda observatiei nu este noua si nu se limiteaza la studierea dezvoltarii copiilor. Psihologia dezvoltarii a beneficit din plin de rezultate obtinute prin observatii, in studiul dezvoltarii motorii, a jocului, limbajului, comportamentului cognitiv.
3.Studiul longitudinal
A adus psihologiei dezvoltarii unele dintre cele mai importante informatii privind stabilitatea aptitudinilor, ale inteligentei, ale trasaturilor de personalitate, maturizarea scheletului, dezvolatarea fizica, a limbajului, a atasamentului si a tulburarilor de atasament.
Avantajul acestei metode este acel aca ofera posibilitatea de a cunoaste schimbarile schimbarile majore de comportament ale individului in timp, acumulandu-se informatii despre stabilitatea si schimbarea comportamentului.Exista studii longitudinale facute la nivelul unei genaratii dar si cercetari facute pe mai multe generatii.
Metode ce cercetere utilizate in psihologia dezvoltarii umane
In cadrul psihologiei dezvoltarii au aparut si apar variate intrebari legate de modul cum evolueaza un anumit individ , trecand prin diferitele stadii ale vietii , care sunt factorii ce ii determina schimbarile imediate sau de durata, cum se deosebeste el, si mai ales de ce se deosebeste de alti indivizi din generatia sa.
Fiecare grup uman are doua sarcini importante de ideplinit, in legatura cu fiecare individ al sau : sa il creasca astfel incat sa devina capabil sa duca o viata independenta;sa creasca o noua generatie, propriii copii
Ca orice disciplina stiintifica, psihologia dezvoltarii se straduieste sa acumuleze un corp sistematic si organizat de cunostinte despre comportament. Astfel psihologia dezvoltarii umane incearca : sa stabileasca norme de dezvoltare pentru a putea evalua deviatiile individuale de la "media" (norma) asteptata la un anumit individ;sa studieze relatiile dintre anumite comportamente sau dintre caracteristici ale aceluiasi comportament;sa studieze relatiile de tip cauza-efect in comportamentul uman
Tinand seama de aceste scopuri ale psihologiei dezvoltarii umane, vom intalni diverse abordari : normative, corelationale, experimentale. Iata si un exemplu pentru a ilustra mai bine aceste abordari.
Exemplu : Studiul facut de Piaget pe cei trei copii ai sai i-a permis:
sa formuleze stadiile prin care trece dezvoltarea capacitatii cognitive a omului;sa sugereze modul cum trebuie sa se comporte adultii cu copii pentru a le crea acestora posibilitati optime de dezvoltare a inteligentei.
Astfel , el a ajuns sa sustina ca dezvoltarea cunoasterii copilului nu necesita manipularea unor jucarii sofisticate, ci ingaduita si rabdare din partea adultui fata de comportamentul de explorare al copilului. Piaget isi observa copii cum la varste diferite rezolvau in mod diferit provocarile pe care le intampinau in jocul lor, pe care cel mai adesea le crea el insusi. Observatiile lui se incheiau cu protocoale riguroase in care erau mentionate toate detaliile impportante ale situatiilor.
Concluzii :El a autilizat o metoda clinica de observatie, pe un numar mic de cazuri si intr-o relatie directa cu subiectul observat.Observatia clinica a fost insa folosita de-a lungul anilor, pe masura ce copiii cresteau, prin urmare putem vorbi despre un studiu longitudinal. A realizat insa si descrierea unor norme de comportament caracteristice stadiilor prezentate de el, fiind astfel si un studiu normativ.
1.Metode de cercetare normativa
Acestea pot oferi informatii bazate pe "media " comportamentului unei varste. Ele conduc la stabilirea unor norme de dezvoltare a individului sub diferite aspecte : al motricitatii, al cresterii in inaltime, etc.
Raspund la intrebari precum : "Cand?" , "Cat de mult?" , "Cand apare un comportament titpic unui stadiu, in timpul dezvoltarii?", "Cat de frecvent apare el la o populatie data?" (la 6 luni, majoritatea copiilor cu o dezvoltare normala stau in fund, etc.).
2.Observatia ca metoda de cercetare
O problema majora a psihologiei dezvoltarii este ca se stie relativ putin despre influenta mediului natural in cresterea copilului. Asemenea date ar fi cruciale pentru o stiinta completa a comportamentului. Dar datele colectate in afara atmosferei rigide a laboratorului pot sa nu ofere informatii clare despre influenta mediului asupra cresterii copilului.
Prin observatii intreprinse in mediul natural se studiaza si se cunosc mai bine anumite comportamente.Metoda observatiei nu este noua si nu se limiteaza la studierea dezvoltarii copiilor. Psihologia dezvoltarii a beneficit din plin de rezultate obtinute prin observatii, in studiul dezvoltarii motorii, a jocului, limbajului, comportamentului cognitiv.
3.Studiul longitudinal
A adus psihologiei dezvoltarii unele dintre cele mai importante informatii privind stabilitatea aptitudinilor, ale inteligentei, ale trasaturilor de personalitate, maturizarea scheletului, dezvolatarea fizica, a limbajului, a atasamentului si a tulburarilor de atasament.
Avantajul acestei metode este acel aca ofera posibilitatea de a cunoaste schimbarile schimbarile majore de comportament ale individului in timp, acumulandu-se informatii despre stabilitatea si schimbarea comportamentului.Exista studii longitudinale facute la nivelul unei genaratii dar si cercetari facute pe mai multe generatii.
Este posibila fericirea ?
Este posibila fericirea ?
Putem noi sa jungem la acea multumire a dorintelor si realizare a scopurilor
noastre in viata ?
Suntem cu adevarat fericiti ?
Aceste intrebari au fost, sunt si vor fi atat timp cat va dainui omenirea , iar raspunsurile vor fi variate, unele in contradictie cu celelalte, unele in completarea altora. Si totdeauna va mai fi ceva de spus, pentru ca sufletul omului doreste fericirea
Nu cred ca exista o definitie unica a fericirii, sau un singur criteriu de determinare a fericirii, caci sufletul omenesc e complicat si variabil de la individ la individ. Asa cum spunea filosoful Petre Andrei " Ceea ce provoaca fericirea unuia nu este uneori pentru altul nici macar un motiv de multumire trecatoare, ceea ce descreteste o frunte si inveseleste un chip poate produce altcuiva durere, caci un soare ce rasare intr-o parte, apune in partea cealalta " .
Toti oamenii tind catre fericire, dar nu toti o concep la fel, de unde rezulta multimea teoriilor filosofice asupra fericirii.
Sub aspectul subiectiv, fericirea poate fi studiata si sub o forma mai generala, mai obiectiva. Caci fericirea adevarata presupune o constiinta de sine dezvoltata care sintetizeaza datoria morala sociala cu aspiratia catre fericire .
A vorbi despre fericire inseamna a predica, a arata, unde si cum se poate gasi ea.
Filosofii din antichitate au considerat fericirea ca un fenomen individual si dependent numai de individ, pe cand in timpurile mai noi s-a pus fericirea in legatura cu societatea.
Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral.
Platon credea ca fericirea e numai placerea purificata prin inteligenta.
Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu înţelegea că era de neatins, ci, mai degrabă că noi nu suntem în măsură să judecăm ce ar trebui să facă oricare om ca să fie fericit. Reţeta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o în timp; altele consideră că a fi fericit înseamnă a avea prieteni, a fi sănătos, a fi apreciat şi stimat; altele sunt fericite ştiindu-se iubite de cineva sau numai ştiind că persoana iubită există acolo undeva şi respiră acelaşi aer. Există oameni care îşi "fabrică" un paradis numai al lor în care să se simtă fericiţi. Dar ce s-ar întâmpla dacă acest paradis ar exista undeva pe Pământ?
La începuturile lumii a existat. Şi ce s-a întâmplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru că omul nu este făcut să locuiască în paradis. Cum pune piciorul acolo distruge. Omul nu poate decât să tindă către absolut, către perfecţiune, purtându-şi povara de a şti că, în această viaţă, nu va ajunge niciodată acolo.
Fericirea adevarata nu e izvorata dintr-un singur fenomen psihic, ci din echilibrul sufletesc perfect, din abordarea tuturor celor 3 fenomene fundamentale psihice: afectivitate , intelect, voluntarism. Aceste 3 fenomene reprezinta directia subiectivista, care deduce fericirea numai din sufletul omenesc.
Directia obiectivista considera ca origine a fericirii, lumea exterioara, mediul inconjurator, sufletul uman fiind pur receptiv. Omul nu-si poate gasi fericirea in el, ci este un fel de coarda ce vibreaza in mod placut sau dureros la imprejurarile exterioare.
Filosoful Petre Andrei in lucrarea sa "Opere sociologice" considera 2 forme de obiectivism si anume:
a) obiectivism teologic - predominant in antichitate si evul mediu - credinta in spirite bune si rele , in zei buni si rai, care ii puteau face fericiti sau nefericiti.
Fericirea era considerata ca produsul extazului religios. Plotin sustinea ca in starea extazica omul vine in contact direct cu Dumnezeu, care revarsa fericire asupra individului. Dumnezeu e forta, natura , iubire, fericire, durere. Deci, putem ajunge la fericire, la forta si iubire, numai prin cunostinta lui Dumnezeu, iar cunostinta cea mai perfecta e aceea pe care ne-o da Dumnezeu prin revelatii, ce au loc in extaz (atunci cand se distruge dualismul dintre eu si non-eu, se inlatura granitele spiritului individual). Fericirea produsa prin extaz insa vine de la Dumnezeu, e obiectiva fata de sufletul nostru, caci e introdusa in om in mod inconstient, fara ca el sa fi facut ceva pentru aceasta.
b) Obiectivism social - fericirea este in dependenta absoluta de mediul social, neglijand personalitatea omeneasca.
Fericirea e si in noi , caci imprejurarile exteriore le putem modifica noi - ele au valoarea pe care le-o dam noi. Armonizarea sufletului cu mediul social, cu tendintele morale, stabilirea unui echilibru intre subiectiv si obiectiv - aceasta produce fericirea.
Izvorul fericirii este concordanta sufletului cu sine insusi si cu mediul moral-social. Deci, se impune un echilibru psihic si sufletesc, si o adaptare la mediul socio-moral,o prelucrare a materialului, a conceptelor morale izvorate din societate.
Nu se poate vorbi despre fericire dacat atunci cand exista armonie intre facultatile psihice si echilibrul sufletesc. Inteligenta, prin cunoastere , ne face sa ne ridicam deasupra durerii, sa-i cautam cauzele, sa o intelegem si intelegerea durerii inseamna micsorarea, daca nu disparitia ei.
Schopenhauer considera ca inteligenta exclude suferinta, caci "in lumea inteligentei nu stapaneste durerea, ci toate sunt supuse cunostintei".
Dar nici inteligenta singura nu poate produce fericirea. Ea insa pregateste terenul , inlaturand cauze si motive netemeinice de suferinta si micsorand intensitatea durerii.
Sufletul luminat astfel prin cunostinta devine mai apt pentru multumire. Aspiratiile omului se mai rafineaza, tendintele devin mai morale, sentimentele mai inalte.
De asemenea, nici sentimentul singur nu poate produce fericirea, pentru ca fericirea care ar rezulta ar fi ceva trecator
Putem noi sa jungem la acea multumire a dorintelor si realizare a scopurilor
noastre in viata ?
Suntem cu adevarat fericiti ?
Aceste intrebari au fost, sunt si vor fi atat timp cat va dainui omenirea , iar raspunsurile vor fi variate, unele in contradictie cu celelalte, unele in completarea altora. Si totdeauna va mai fi ceva de spus, pentru ca sufletul omului doreste fericirea
Nu cred ca exista o definitie unica a fericirii, sau un singur criteriu de determinare a fericirii, caci sufletul omenesc e complicat si variabil de la individ la individ. Asa cum spunea filosoful Petre Andrei " Ceea ce provoaca fericirea unuia nu este uneori pentru altul nici macar un motiv de multumire trecatoare, ceea ce descreteste o frunte si inveseleste un chip poate produce altcuiva durere, caci un soare ce rasare intr-o parte, apune in partea cealalta " .
Toti oamenii tind catre fericire, dar nu toti o concep la fel, de unde rezulta multimea teoriilor filosofice asupra fericirii.
Sub aspectul subiectiv, fericirea poate fi studiata si sub o forma mai generala, mai obiectiva. Caci fericirea adevarata presupune o constiinta de sine dezvoltata care sintetizeaza datoria morala sociala cu aspiratia catre fericire .
A vorbi despre fericire inseamna a predica, a arata, unde si cum se poate gasi ea.
Filosofii din antichitate au considerat fericirea ca un fenomen individual si dependent numai de individ, pe cand in timpurile mai noi s-a pus fericirea in legatura cu societatea.
Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral.
Platon credea ca fericirea e numai placerea purificata prin inteligenta.
Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu înţelegea că era de neatins, ci, mai degrabă că noi nu suntem în măsură să judecăm ce ar trebui să facă oricare om ca să fie fericit. Reţeta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o în timp; altele consideră că a fi fericit înseamnă a avea prieteni, a fi sănătos, a fi apreciat şi stimat; altele sunt fericite ştiindu-se iubite de cineva sau numai ştiind că persoana iubită există acolo undeva şi respiră acelaşi aer. Există oameni care îşi "fabrică" un paradis numai al lor în care să se simtă fericiţi. Dar ce s-ar întâmpla dacă acest paradis ar exista undeva pe Pământ?
La începuturile lumii a existat. Şi ce s-a întâmplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru că omul nu este făcut să locuiască în paradis. Cum pune piciorul acolo distruge. Omul nu poate decât să tindă către absolut, către perfecţiune, purtându-şi povara de a şti că, în această viaţă, nu va ajunge niciodată acolo.
Fericirea adevarata nu e izvorata dintr-un singur fenomen psihic, ci din echilibrul sufletesc perfect, din abordarea tuturor celor 3 fenomene fundamentale psihice: afectivitate , intelect, voluntarism. Aceste 3 fenomene reprezinta directia subiectivista, care deduce fericirea numai din sufletul omenesc.
Directia obiectivista considera ca origine a fericirii, lumea exterioara, mediul inconjurator, sufletul uman fiind pur receptiv. Omul nu-si poate gasi fericirea in el, ci este un fel de coarda ce vibreaza in mod placut sau dureros la imprejurarile exterioare.
Filosoful Petre Andrei in lucrarea sa "Opere sociologice" considera 2 forme de obiectivism si anume:
a) obiectivism teologic - predominant in antichitate si evul mediu - credinta in spirite bune si rele , in zei buni si rai, care ii puteau face fericiti sau nefericiti.
Fericirea era considerata ca produsul extazului religios. Plotin sustinea ca in starea extazica omul vine in contact direct cu Dumnezeu, care revarsa fericire asupra individului. Dumnezeu e forta, natura , iubire, fericire, durere. Deci, putem ajunge la fericire, la forta si iubire, numai prin cunostinta lui Dumnezeu, iar cunostinta cea mai perfecta e aceea pe care ne-o da Dumnezeu prin revelatii, ce au loc in extaz (atunci cand se distruge dualismul dintre eu si non-eu, se inlatura granitele spiritului individual). Fericirea produsa prin extaz insa vine de la Dumnezeu, e obiectiva fata de sufletul nostru, caci e introdusa in om in mod inconstient, fara ca el sa fi facut ceva pentru aceasta.
b) Obiectivism social - fericirea este in dependenta absoluta de mediul social, neglijand personalitatea omeneasca.
Fericirea e si in noi , caci imprejurarile exteriore le putem modifica noi - ele au valoarea pe care le-o dam noi. Armonizarea sufletului cu mediul social, cu tendintele morale, stabilirea unui echilibru intre subiectiv si obiectiv - aceasta produce fericirea.
Izvorul fericirii este concordanta sufletului cu sine insusi si cu mediul moral-social. Deci, se impune un echilibru psihic si sufletesc, si o adaptare la mediul socio-moral,o prelucrare a materialului, a conceptelor morale izvorate din societate.
Nu se poate vorbi despre fericire dacat atunci cand exista armonie intre facultatile psihice si echilibrul sufletesc. Inteligenta, prin cunoastere , ne face sa ne ridicam deasupra durerii, sa-i cautam cauzele, sa o intelegem si intelegerea durerii inseamna micsorarea, daca nu disparitia ei.
Schopenhauer considera ca inteligenta exclude suferinta, caci "in lumea inteligentei nu stapaneste durerea, ci toate sunt supuse cunostintei".
Dar nici inteligenta singura nu poate produce fericirea. Ea insa pregateste terenul , inlaturand cauze si motive netemeinice de suferinta si micsorand intensitatea durerii.
Sufletul luminat astfel prin cunostinta devine mai apt pentru multumire. Aspiratiile omului se mai rafineaza, tendintele devin mai morale, sentimentele mai inalte.
De asemenea, nici sentimentul singur nu poate produce fericirea, pentru ca fericirea care ar rezulta ar fi ceva trecator
marți, 29 martie 2011
Tacand in iubire
Iubire in tacere. Sa iubesti fara a-ti striga lumii iubirea… Sa simti dar sa nu o poti arata. Sa spui ” te iubesc ” dar sa nu fie nimeni sa te auda. Sa-ti fie dor si nimeni sa nu-ti aline dorul. Sa razi, sa plangi, sa simti fericire sau disperare – si toate astea sa se-ntample doar in tine, ascunzandu-te de ochii lumii. Alergarile tale sufletesti sa-si gaseasca teren pe-o pista de nimeni stiuta. Sa iubesti in tacere, sa iubesti ascunzandu-te de iubirea ta… cat de puternic trebuie sa fie un om pentru a putea trai o astfel de iubire… si, mai ales, sa-si gaseasca fericirea in acest mod, sa se inalte, sa zboare, s-ajunga pe culmi. Culmile iubirii.
Tacere in iubire. Sa iubesti. Si sa taci. Sa te afunzi intr-o tacere. Impusa. De tine. Stiind ca tacerea ta va cuprinde-n ea mii de vorbe de iubire. Vorbe care vor ajunge acolo unde trebuie. Vor curge catre ” acolo “ unde gandul uneste ceea ce timpul si spatiul desparte. E tacerea cu care lupti, e lupta pe care-o vrei ba castigata, ba pierduta. Si vrei tacerea, o cauti, tii cu dintii de ea, pentru ca cuprinde-n ea zboruri sufletesti la mari inaltimi si stii ca e necesara, atat de necesara… Dar ai si dori-o ucisa de cuvinte. Ai renunta la ea pentru acele cuvinte care dau viata. Cuvinte pe care le doresti, le astepti, traiesti pentru ziua cand vor ajunge la tine. Ele iti umplu existenta de zambet, de culoare, de speranta. Si de imboldul de-a merge mai departe. In tacere.
Tacere in iubire. Sa iubesti. Si sa taci. Sa te afunzi intr-o tacere. Impusa. De tine. Stiind ca tacerea ta va cuprinde-n ea mii de vorbe de iubire. Vorbe care vor ajunge acolo unde trebuie. Vor curge catre ” acolo “ unde gandul uneste ceea ce timpul si spatiul desparte. E tacerea cu care lupti, e lupta pe care-o vrei ba castigata, ba pierduta. Si vrei tacerea, o cauti, tii cu dintii de ea, pentru ca cuprinde-n ea zboruri sufletesti la mari inaltimi si stii ca e necesara, atat de necesara… Dar ai si dori-o ucisa de cuvinte. Ai renunta la ea pentru acele cuvinte care dau viata. Cuvinte pe care le doresti, le astepti, traiesti pentru ziua cand vor ajunge la tine. Ele iti umplu existenta de zambet, de culoare, de speranta. Si de imboldul de-a merge mai departe. In tacere.
Iubind in tacere...
Daca nu faci nimic, nimic nesteptat nu ti se va intampla. Am pornit intr-o calatorie, o calatorie spre iubire... era tot ce-mi doream. O reverie riscanta, caci porneam in viata "cu trenul" care nu
avea nici o destinatie. Dar tu ai vrut sa-ti fiu pamantul pe care calci usor,
caldura care sa-ti arda sufletul... un vis.In ciuda durerii care pandeste la
fiecare pas, cuvantul nu mai pune bariere intre oameni, si nici eu nu voi
inceta sa iubesc.Ai devenit lacrima inimii mele, forma gandului meu, emotia
tandra a unei iubiri profunde, mature, in care mi-am regasit sufletul pierdut
si regasit de atatea ori.Mi-ai aratat atat de simplu ca visele pot deveni
realitate, ca depinde doar de noi insine sa ne depasim limitele.Intr-o zi ai
venit la fereastra inimii mele si de atunci esti acolo, incalzindu-mi
sufletul.Sunt multi care nu sunt multumiti de zborul meu maiestuos si cu toate
acestea zbor, ca un suflet hoinar.Iti multumesc ca existi, iti multumesc ca
m-ai lasat sa-ti ating sufletul cu o bataie de aripa. Dar ziua in care visul meu devenea realitate, a disparut. Biletul acesta
spre stele este acum al meu...iar tu esti din ce in ce mai departe...
O data cu dragostea intalnesti fericire si nefericire, sperante si deziluzii, adevar si minciuna, dulce si amar, credinta si ateism, cutezanta si teama... De multe ori pornim pe aleea indragostitilor cu stangacie si ajungem la capatul ei ingenunchiati.
Cati dintre noi mai avem putere sa ne mai ridicam?!
avea nici o destinatie. Dar tu ai vrut sa-ti fiu pamantul pe care calci usor,
caldura care sa-ti arda sufletul... un vis.In ciuda durerii care pandeste la
fiecare pas, cuvantul nu mai pune bariere intre oameni, si nici eu nu voi
inceta sa iubesc.Ai devenit lacrima inimii mele, forma gandului meu, emotia
tandra a unei iubiri profunde, mature, in care mi-am regasit sufletul pierdut
si regasit de atatea ori.Mi-ai aratat atat de simplu ca visele pot deveni
realitate, ca depinde doar de noi insine sa ne depasim limitele.Intr-o zi ai
venit la fereastra inimii mele si de atunci esti acolo, incalzindu-mi
sufletul.Sunt multi care nu sunt multumiti de zborul meu maiestuos si cu toate
acestea zbor, ca un suflet hoinar.Iti multumesc ca existi, iti multumesc ca
m-ai lasat sa-ti ating sufletul cu o bataie de aripa. Dar ziua in care visul meu devenea realitate, a disparut. Biletul acesta
spre stele este acum al meu...iar tu esti din ce in ce mai departe...
O data cu dragostea intalnesti fericire si nefericire, sperante si deziluzii, adevar si minciuna, dulce si amar, credinta si ateism, cutezanta si teama... De multe ori pornim pe aleea indragostitilor cu stangacie si ajungem la capatul ei ingenunchiati.
Cati dintre noi mai avem putere sa ne mai ridicam?!
duminică, 27 martie 2011
Life isn`t about waiting for the storm to pass...
Aceasta poezie deosebita sta scrisa la intrarea in biserica de la Sadinca, jud. Sibiu, loc unde s-au pus bazele unei mici manastiri condusa de parintele-calugar David.
Atat de frumoasa pe cat de adevarata.
Un lung tren ne pare viata.
Ne trezim in el mergand,
Fara sa ne dam noi seama,
Unde ne-am suit si cand.
Fericirile sunt halte,
Unde stam cat un minut,
Pana bine ne dam seama,
Suna, pleaca, a trecut.
Iar durerile sunt statii
Lungi, de nu se mai sfarsesc
Si in ciuda noastra parca,
Tot mai multe se ivesc.
Arzatori de nerabdare,
Inainte tot privim,
Sa ajungem mai degraba
La vreo tinta ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe si dureri,
Noi traim hraniti de visuri
Si-nsetati dupa placeri.
Multi copii voiosi se urca.
Cati in drum n-am intilnit,
Iar cate un batran coboara,
Trist si frant, sau istovit.
Vine-odata insa vremea,
Sa ne coboram si noi.
Ce n-am da atunci o clipa,
Sa ne-ntoarcem inapoi?
Dar pe cand, privind in urma,
Plangem timpul ce-a trecut,
Suna goarne VESNICIEI:
< Am trait si n-am stiut >
Atentie la cum traim!
Atat de frumoasa pe cat de adevarata.
Un lung tren ne pare viata.
Ne trezim in el mergand,
Fara sa ne dam noi seama,
Unde ne-am suit si cand.
Fericirile sunt halte,
Unde stam cat un minut,
Pana bine ne dam seama,
Suna, pleaca, a trecut.
Iar durerile sunt statii
Lungi, de nu se mai sfarsesc
Si in ciuda noastra parca,
Tot mai multe se ivesc.
Arzatori de nerabdare,
Inainte tot privim,
Sa ajungem mai degraba
La vreo tinta ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe si dureri,
Noi traim hraniti de visuri
Si-nsetati dupa placeri.
Multi copii voiosi se urca.
Cati in drum n-am intilnit,
Iar cate un batran coboara,
Trist si frant, sau istovit.
Vine-odata insa vremea,
Sa ne coboram si noi.
Ce n-am da atunci o clipa,
Sa ne-ntoarcem inapoi?
Dar pe cand, privind in urma,
Plangem timpul ce-a trecut,
Suna goarne VESNICIEI:
< Am trait si n-am stiut >
Atentie la cum traim!
vineri, 25 martie 2011
De ce fug copiii de acasa?
Milioane de parinti sufera din cauza ca micutii lor au fugit de acasa. Acestia spun ca este ca un cosmar care nu se mai termina niciodata. Pe parinti ii mistuie gandul ca micutul lor a plecat de acasa. Unii parinti cred ca micutii fug de acasa deoarece acestia doresc sa experimenteze o noua aventura sau pentru a-si testa independenta. Uneori poate fi din cauza acestor lucruri sau din cauza unei neintelegeri, altercatii sau poate chiar din cauza unei dezamagiri. Din nefericire numarul fugarilor este in continua crestere, iar motivul este in continua modificare.
In zilele noastre motivul plecarii de acasa este mult mai tragic, cum ar fi de exemplu conditiile familiale foarte deteriorate in care copiii se simt nedoriti sau neiubiti sau poate sunt victimele unui abuz. Majoritatea copiilor simt ca daca nu fug de acasa pot muri. Este o situatie foarte tragica pentru orice copil.
Din pacate odata ce copiii se afla pe strazi, acestia sunt expusi la noi pericole. Fara bani si sprijin acestia ajung in cele mai multe cazuri sa consume stupefiante, ajung la prostitutie si comit acte de vandalism. Exista oameni care abia asteapta ca micutii dumneavoastra sa fuga de acasa pentru ca ei sa poata pune mana pe ei. Cu cat copiii raman mai mult pe strazi, cu atat mai mult viata lor se deterioreaza. Societatea a incercat sa ii ajute prin amplasarea de adaposturi pentru acesti copii ai strazii, insa este foarte dificil sa ii convingi pe acesti fugari sa vina in astfel de locuri.
Majoritatea sfarsesc prin a fi neincrezatori in adulti sau ajung in situatia de a se sinucide. Problema pare sa porneasca de la majoritatea sarcinilor din adolescenta. Nu toti copiii care fug de acasa au fost nascuti de mame tinere necasatorite, dar conform statisticilor in jur de 80% din acestia au aceasta situatie. Este un numar foarte mare, iar singura solutie pentru a remedia aceasta problema este de a vorbi cu parintii. Foarte trist este faptul ca majoritatea acestor parinti nu au sansa de a se maturiza ei insisi.
Va puteti proteja copilul oferindu-i o viata buna in sanul familiei. O atmosfera placuta si multa iubire, o buna comunicare va va ajuta copilul sa se simta in siguranta, lucru care il va face sa se gandeasca de doua ori inainte de a fugi de acasa. Parintii carora le pasa isi vor cantari de asemenea deciziile cu privire la ceea ce este in avantajul copilului. Incercati sa ii aratati copilului dragostea si afectiunea de care are nevoie si pe care o merita. Facand acest lucru nu va trebui sa va faceti griji ca micutul dumneavoastra se va numara printre fugarii din zilele noastre.
In zilele noastre motivul plecarii de acasa este mult mai tragic, cum ar fi de exemplu conditiile familiale foarte deteriorate in care copiii se simt nedoriti sau neiubiti sau poate sunt victimele unui abuz. Majoritatea copiilor simt ca daca nu fug de acasa pot muri. Este o situatie foarte tragica pentru orice copil.
Din pacate odata ce copiii se afla pe strazi, acestia sunt expusi la noi pericole. Fara bani si sprijin acestia ajung in cele mai multe cazuri sa consume stupefiante, ajung la prostitutie si comit acte de vandalism. Exista oameni care abia asteapta ca micutii dumneavoastra sa fuga de acasa pentru ca ei sa poata pune mana pe ei. Cu cat copiii raman mai mult pe strazi, cu atat mai mult viata lor se deterioreaza. Societatea a incercat sa ii ajute prin amplasarea de adaposturi pentru acesti copii ai strazii, insa este foarte dificil sa ii convingi pe acesti fugari sa vina in astfel de locuri.
Majoritatea sfarsesc prin a fi neincrezatori in adulti sau ajung in situatia de a se sinucide. Problema pare sa porneasca de la majoritatea sarcinilor din adolescenta. Nu toti copiii care fug de acasa au fost nascuti de mame tinere necasatorite, dar conform statisticilor in jur de 80% din acestia au aceasta situatie. Este un numar foarte mare, iar singura solutie pentru a remedia aceasta problema este de a vorbi cu parintii. Foarte trist este faptul ca majoritatea acestor parinti nu au sansa de a se maturiza ei insisi.
Va puteti proteja copilul oferindu-i o viata buna in sanul familiei. O atmosfera placuta si multa iubire, o buna comunicare va va ajuta copilul sa se simta in siguranta, lucru care il va face sa se gandeasca de doua ori inainte de a fugi de acasa. Parintii carora le pasa isi vor cantari de asemenea deciziile cu privire la ceea ce este in avantajul copilului. Incercati sa ii aratati copilului dragostea si afectiunea de care are nevoie si pe care o merita. Facand acest lucru nu va trebui sa va faceti griji ca micutul dumneavoastra se va numara printre fugarii din zilele noastre.
Copilul meu este gelos
Unii copii dezvolta un atasament fata de parintii lor care iese de la inceput in evidenta. Isi doresc toata atentia ta, atunci cand sunt in preajma trebuie sa te ocupi doar de ei, altfel devin suparati, gelosi, uneori chiar agresivi sau fac boacane care te pun in situatii cat se poate de neplacute.
Te simti bine pentru ca te iubesc asa de mult, dar lasand la o parte faptul ca te flateaza atata dragoste, pe copii nu prea ii ajuta sa inceapa sa se dezvolte astfel inca din copilarie. Caci scopul unui parinte nu este cel de a fi cea mai iubita persoana din lume, ci de a avea un copil care sa aiba toate sansele sa devina un adult armonios in interior, cu o stima de sine ridicata, capabil sa se bucure de viata si de ceilalti oameni. De aceea, ajuta sa privim mai de aproape de unde vine acest comportament, daca el a aparut deja si cum putem sa il ajustam astfel incat sa ne ajutam copilul sa depaseasca cu succes aceasta etapa.
Pe cine iubesti mai mult?
Relatia voastra e speciala. Unii parinti, mai ales cei care si-au dorit mult un copil si nu au avut toata afectiunea de care au simtit nevoia in copilarie, ajung sa intre in competitie unul cu celalalt pentru dragostea copilului lor. Si apar concursurile de genul "pe cine iubesti mai mult", sau "cine este cea mai importanta persoana din viata ta". Copiii pot fi suficient de destepti pentru a specula slabiciunea parintilor si multi dintre ei devin foarte buni diplomati in negocierile familiei. Unii insa se lipesc de un parinte, de cel care le ofera mai multa siguranta si protectie si isi lasa asupra lui toata "greutatea" existentiala. In aceasta situatie e important ca parintele preferat sa isi dea seama de greseala pe care o face si de faptul ca foloseste copilul pentru a arata ca este mai apreciat in familie. Apoi, alaturi de celalalt parinte, sa ii construiasca copilului o atmosfera securizanta, nebazata pe favoritisme emotionale, in care fiecare este la fel de important ca celalalt.
Insecuritatea. Unii copii incep sa invete ca nu sunt in siguranta decat in prezenta sau in bratele unuia dintre parinti. Nu fac compromisuri si lupta pentru asta. Sunt cu adevarat determinati, pentru ca ei chiar cred ca dincolo de bratele parintilor este o lume nesigura si ostila, in care orice se poate intampla. In acest caz, copilul trebuie securizat, dandu-i-se incredere atat in el, cat si in lumea din care face parte. Unele mame considera ca sunt parinti buni daca pun mereu raul in fata si dezvolta o capacitate extraordinara de a vedea mereu pericolele si lucrurile rele care s-ar putea intampla copilului. Insa ca parinte este necesar sa invatam ca nu putem controla viata copilului nostru si mai ales ca, oricat de mult ne-am dori, nu putem sa il protejam de orice si la nesfarsit. Si cu cat mai repede ii dam incredere in el, cu atat mai repede isi va dezvolta capacitatile necesare pentru a se proteja singur.
Posesivitatea. Unii copii invata, prin modelele familiale, ca dragostea inseamna posesie si ca a iubi inseamna a dobandi. Acest lucru ii va face oricum sa sufere foarte mult ca si adulti, dar depinde de noi sa ii ajutam acum, cand este mult mai simplu sa facem asta. Daca copilul crede ca il iubesti doar daca ii stai mereu la dispozitie, arata-i ca iubirea inseamna altceva si invata sa iubeasca si sa fie iubit cu respect fata de cealalta persoana si cu incredere in sine insusi. Nu reactiona instant la santajul sau emotional. Chiar daca la inceput iti va fi mai greu, stii ca o faci pentru el si in cele din urma tuturor le va fi bine.
Neputinta de a relationa adecvat in mediul din care face parte. Unii copii nu sunt obisnuiti de mici cu prezenta altor oameni. Nu au relationat suficient si atunci se simt speriati si nesiguri cand sunt intr-un mediu strain. In mod automat, se intorc catre parinte, alaturi de care se afla cel mai adesea, pentru a gasi la el siguranta de care au nevoie, caci el e singurul pe care il stiu si cu care pot sa relationeze. In acest caz, parintele, odata ce constientizeaza comportamentul copilului, il poate ajuta sa invete sa se integreze in diferiti pasi, putand incepe prin a primi in vizita persoane, prin a-l incuraja sa raspunda la intrebari, sa se joace cu oameni pe care i-a cunoscut de curand. Odata ce copilul incepe sa dobandeasca instrumente de comunicare si de relationare, el va capata si incredere in sine si se va deschide catre ceilalti.
Te simti bine pentru ca te iubesc asa de mult, dar lasand la o parte faptul ca te flateaza atata dragoste, pe copii nu prea ii ajuta sa inceapa sa se dezvolte astfel inca din copilarie. Caci scopul unui parinte nu este cel de a fi cea mai iubita persoana din lume, ci de a avea un copil care sa aiba toate sansele sa devina un adult armonios in interior, cu o stima de sine ridicata, capabil sa se bucure de viata si de ceilalti oameni. De aceea, ajuta sa privim mai de aproape de unde vine acest comportament, daca el a aparut deja si cum putem sa il ajustam astfel incat sa ne ajutam copilul sa depaseasca cu succes aceasta etapa.
Pe cine iubesti mai mult?
Relatia voastra e speciala. Unii parinti, mai ales cei care si-au dorit mult un copil si nu au avut toata afectiunea de care au simtit nevoia in copilarie, ajung sa intre in competitie unul cu celalalt pentru dragostea copilului lor. Si apar concursurile de genul "pe cine iubesti mai mult", sau "cine este cea mai importanta persoana din viata ta". Copiii pot fi suficient de destepti pentru a specula slabiciunea parintilor si multi dintre ei devin foarte buni diplomati in negocierile familiei. Unii insa se lipesc de un parinte, de cel care le ofera mai multa siguranta si protectie si isi lasa asupra lui toata "greutatea" existentiala. In aceasta situatie e important ca parintele preferat sa isi dea seama de greseala pe care o face si de faptul ca foloseste copilul pentru a arata ca este mai apreciat in familie. Apoi, alaturi de celalalt parinte, sa ii construiasca copilului o atmosfera securizanta, nebazata pe favoritisme emotionale, in care fiecare este la fel de important ca celalalt.
Insecuritatea. Unii copii incep sa invete ca nu sunt in siguranta decat in prezenta sau in bratele unuia dintre parinti. Nu fac compromisuri si lupta pentru asta. Sunt cu adevarat determinati, pentru ca ei chiar cred ca dincolo de bratele parintilor este o lume nesigura si ostila, in care orice se poate intampla. In acest caz, copilul trebuie securizat, dandu-i-se incredere atat in el, cat si in lumea din care face parte. Unele mame considera ca sunt parinti buni daca pun mereu raul in fata si dezvolta o capacitate extraordinara de a vedea mereu pericolele si lucrurile rele care s-ar putea intampla copilului. Insa ca parinte este necesar sa invatam ca nu putem controla viata copilului nostru si mai ales ca, oricat de mult ne-am dori, nu putem sa il protejam de orice si la nesfarsit. Si cu cat mai repede ii dam incredere in el, cu atat mai repede isi va dezvolta capacitatile necesare pentru a se proteja singur.
Posesivitatea. Unii copii invata, prin modelele familiale, ca dragostea inseamna posesie si ca a iubi inseamna a dobandi. Acest lucru ii va face oricum sa sufere foarte mult ca si adulti, dar depinde de noi sa ii ajutam acum, cand este mult mai simplu sa facem asta. Daca copilul crede ca il iubesti doar daca ii stai mereu la dispozitie, arata-i ca iubirea inseamna altceva si invata sa iubeasca si sa fie iubit cu respect fata de cealalta persoana si cu incredere in sine insusi. Nu reactiona instant la santajul sau emotional. Chiar daca la inceput iti va fi mai greu, stii ca o faci pentru el si in cele din urma tuturor le va fi bine.
Neputinta de a relationa adecvat in mediul din care face parte. Unii copii nu sunt obisnuiti de mici cu prezenta altor oameni. Nu au relationat suficient si atunci se simt speriati si nesiguri cand sunt intr-un mediu strain. In mod automat, se intorc catre parinte, alaturi de care se afla cel mai adesea, pentru a gasi la el siguranta de care au nevoie, caci el e singurul pe care il stiu si cu care pot sa relationeze. In acest caz, parintele, odata ce constientizeaza comportamentul copilului, il poate ajuta sa invete sa se integreze in diferiti pasi, putand incepe prin a primi in vizita persoane, prin a-l incuraja sa raspunda la intrebari, sa se joace cu oameni pe care i-a cunoscut de curand. Odata ce copilul incepe sa dobandeasca instrumente de comunicare si de relationare, el va capata si incredere in sine si se va deschide catre ceilalti.
Gradinita..
Am ales sa abordez astazi o tema foarte actuala in aceste zile, cand procesul de adaptare la inceputul unui nou an de gradinita este in plina desfasurare.Plansul copilului nu isi mai gaseste nici o solutie, nimeni nu il poate opri, nimeni nu stie ce sa mai faca cu el sau cum sa il mai linisteasca. Astfel, copilul este trimis acasa de catre educatoarea care nu poate sa il mai primeasca in aceasta stare, parintele este ingrijorat si uneori chiar disperat pentru ca se afla in situatia in care copilul nu mai poate merge la gradinita, si nici nu mai poate ramane acasa.
As vrea sa ne aplecam impreuna asupra mai multor aspecte ale acestei dificultati de adaptare si sa incercam sa traducem acest plans pentru a intelege ce ne transmite el.
Adaptarea la gradinita este un proces care se desfasoara in timp si care presupune mai mult etape. Pregatirea pentru prima zi de gradinita si pentru cele ce vor urma incepe cu mult inainte ca acea zi sa vina. Prin modul in care copilul isi construieste in imaginatia sa gradinita, prin povestirile celorlalti copii care sunt deja acolo, prin cuvintele parintilor sau amintirile bunicilor. Astfel, gradinita devine ceva familiar, asteptat cu interes, cu bucurie, dar si cu emotii, intrebari, teama.
Nu numai copilul are dorinte, asteptari, trairi legate de gradinita, ci si toti ceilalti din familie. Se gandesc cu totii cum va fi, cum se va descurca, ce ii va placea, daca va avea dificultati, ce rezultate va obtine. Ganduri, trairi, intrebari, sperante, indoieli ale familiei, al caror purtator este copilul.
Primele zile sunt dificile chiar daca copilul este sustinut si incurajat. Aceste dificultati provin din faptul ca mersul la gradinita implica un efort din partea copilului de a face fata noului, de a cunoaste tot ceea ce este in jurul sau (spatiu, persoane, jucarii, activitati), precum si datorita schimbarii fata de ritmul anterior, care era unul predominant in familie si la dispozitia copilului.
Ii este de folos ca cei din jurul sau sa vorbeasca mult in aceste prime zile cu el, sa il intrebe cum a fost, sa il ajute sa puna in cuvinte ceea ce se intampla acolo, cum este, ce ii place, ce nu ii place pentru a-l ajuta sa transforme gradinita in ceva ce face parte din viata familiei de zi cu zi.
Cum apare plansul?
Principala manifestare in fata dificultatilor de care spuneam mai sus este plansul. El reflecta neputinta copilului de a ne transmite altfel ceea ce simte, in special atunci cand se simte coplesit, speriat, confuz sau furios de tot ceea ce se intampla cu el. Schimbarea este foarte solicitanta, iar separarea produce suferinta. Copilul va petrece un timp singur, fara parintii sai, un timp care ii va apartine si pe care va trebui sa il gestioneze si sa il integreze in viata sa. Prezenta constanta a mamei sau a cuiva din familie asigura protectie, siguranta. Separarea inseamna neliniste, intrebari, indoieli, uneori refuz, inseamna un travaliu pe care fiecare copil il va parcurge.Uneori va fi mai usor de integrat aceasta experienta noua, alteori va fi extrem de dificil. In primele saptamani este firesc sa apara in special dimineata plansul, refuzul si protestul copilului de a mai merge la gradinita. Apoi copilul se obisnuieste si gradinta intra in ritmul sau firesc.
Cand devine plansul un motiv de ingrijorare?
Atunci cand opozitia copilului este foarte puternica, cand ea este insotita de tipete, de urlete, de proteste agresive, de manifestari somatice (voma, febra, dureri de cap, de burta) repetate, de tacere, apatie. Atunci cand o data ajuns la gradinita nu se va opri din plans timp de mai multe ore, nici o activitate nefiind capabila sa il linisteasca, atunci cand nu va putea ramane acolo decat cu prezenta unui parinte sau a unui bunic sau a bonei.
Ce putem face?
Aceste manifestari nu vor disparea de la sine, ci vor continua sa persiste pentru ca ele reflecta o suferinta a copilului, iar ignorarea lor va determina o agravare continua a lor si o crestere a suferintei. Este important ca parintii sa solicite ajutor in a intelege suferinta copilului si pentru a elabora impreuna o modalitate de a face posibila adaptarea copilului la gradinita. Nu este o renuntare la a mai merge acolo, ci este un timp alocat poate in paralel cu gradinita in care copilul va reusi sa capete capacitatea de a se separa, de a se linisti cand este singur si mai ales incredere ca nu va ramane mereu singur, ci in fiecare zi parintii il vor lua de la gradinita dupa program.
Si parintii se adapteaza?
Nu este insa numai pentru copil o experienta dificila ci si pentru parinti in egala masura. Caci adesea neincrederea si nelinistea copilului sunt intai ale parintilor care nu il pot lasa sa plece, sa fie singur, care se tem sa se desparta de el pentru cateva ore, care nu pot suporta trecerea lui in aceasta etapa noua si pasul sau spre a fi responsabil fata de el si autonom.Ceea ce simte copilul este o oglinda a ceea ce simte parintele si chipul sau reflecta fidel pe cel al parintelui.
In ceea ce priveste parintii, comunicarea este esentiala in tot acest proces care incepe cu prima zi de gradinita si se continua pentru mult timp. A comunica, adica a-si exprima gandurile lor, starile, asteptarile, multumirile sau dezamgirile, furia sau bucuria, indoiala sau increderea, si a-l lasa pe copil sa se exprime la randul sau. A creea o legatura in care toate acestea circula de la unii la altii. Pentru ca ascultandu-le si lasandu-le sa circule ele vor capata sens, se vor transforma, vor deveni o veriga care va lega laolalta intreaga familie.
As vrea sa ne aplecam impreuna asupra mai multor aspecte ale acestei dificultati de adaptare si sa incercam sa traducem acest plans pentru a intelege ce ne transmite el.
Adaptarea la gradinita este un proces care se desfasoara in timp si care presupune mai mult etape. Pregatirea pentru prima zi de gradinita si pentru cele ce vor urma incepe cu mult inainte ca acea zi sa vina. Prin modul in care copilul isi construieste in imaginatia sa gradinita, prin povestirile celorlalti copii care sunt deja acolo, prin cuvintele parintilor sau amintirile bunicilor. Astfel, gradinita devine ceva familiar, asteptat cu interes, cu bucurie, dar si cu emotii, intrebari, teama.
Nu numai copilul are dorinte, asteptari, trairi legate de gradinita, ci si toti ceilalti din familie. Se gandesc cu totii cum va fi, cum se va descurca, ce ii va placea, daca va avea dificultati, ce rezultate va obtine. Ganduri, trairi, intrebari, sperante, indoieli ale familiei, al caror purtator este copilul.
Primele zile sunt dificile chiar daca copilul este sustinut si incurajat. Aceste dificultati provin din faptul ca mersul la gradinita implica un efort din partea copilului de a face fata noului, de a cunoaste tot ceea ce este in jurul sau (spatiu, persoane, jucarii, activitati), precum si datorita schimbarii fata de ritmul anterior, care era unul predominant in familie si la dispozitia copilului.
Ii este de folos ca cei din jurul sau sa vorbeasca mult in aceste prime zile cu el, sa il intrebe cum a fost, sa il ajute sa puna in cuvinte ceea ce se intampla acolo, cum este, ce ii place, ce nu ii place pentru a-l ajuta sa transforme gradinita in ceva ce face parte din viata familiei de zi cu zi.
Cum apare plansul?
Principala manifestare in fata dificultatilor de care spuneam mai sus este plansul. El reflecta neputinta copilului de a ne transmite altfel ceea ce simte, in special atunci cand se simte coplesit, speriat, confuz sau furios de tot ceea ce se intampla cu el. Schimbarea este foarte solicitanta, iar separarea produce suferinta. Copilul va petrece un timp singur, fara parintii sai, un timp care ii va apartine si pe care va trebui sa il gestioneze si sa il integreze in viata sa. Prezenta constanta a mamei sau a cuiva din familie asigura protectie, siguranta. Separarea inseamna neliniste, intrebari, indoieli, uneori refuz, inseamna un travaliu pe care fiecare copil il va parcurge.Uneori va fi mai usor de integrat aceasta experienta noua, alteori va fi extrem de dificil. In primele saptamani este firesc sa apara in special dimineata plansul, refuzul si protestul copilului de a mai merge la gradinita. Apoi copilul se obisnuieste si gradinta intra in ritmul sau firesc.
Cand devine plansul un motiv de ingrijorare?
Atunci cand opozitia copilului este foarte puternica, cand ea este insotita de tipete, de urlete, de proteste agresive, de manifestari somatice (voma, febra, dureri de cap, de burta) repetate, de tacere, apatie. Atunci cand o data ajuns la gradinita nu se va opri din plans timp de mai multe ore, nici o activitate nefiind capabila sa il linisteasca, atunci cand nu va putea ramane acolo decat cu prezenta unui parinte sau a unui bunic sau a bonei.
Ce putem face?
Aceste manifestari nu vor disparea de la sine, ci vor continua sa persiste pentru ca ele reflecta o suferinta a copilului, iar ignorarea lor va determina o agravare continua a lor si o crestere a suferintei. Este important ca parintii sa solicite ajutor in a intelege suferinta copilului si pentru a elabora impreuna o modalitate de a face posibila adaptarea copilului la gradinita. Nu este o renuntare la a mai merge acolo, ci este un timp alocat poate in paralel cu gradinita in care copilul va reusi sa capete capacitatea de a se separa, de a se linisti cand este singur si mai ales incredere ca nu va ramane mereu singur, ci in fiecare zi parintii il vor lua de la gradinita dupa program.
Si parintii se adapteaza?
Nu este insa numai pentru copil o experienta dificila ci si pentru parinti in egala masura. Caci adesea neincrederea si nelinistea copilului sunt intai ale parintilor care nu il pot lasa sa plece, sa fie singur, care se tem sa se desparta de el pentru cateva ore, care nu pot suporta trecerea lui in aceasta etapa noua si pasul sau spre a fi responsabil fata de el si autonom.Ceea ce simte copilul este o oglinda a ceea ce simte parintele si chipul sau reflecta fidel pe cel al parintelui.
In ceea ce priveste parintii, comunicarea este esentiala in tot acest proces care incepe cu prima zi de gradinita si se continua pentru mult timp. A comunica, adica a-si exprima gandurile lor, starile, asteptarile, multumirile sau dezamgirile, furia sau bucuria, indoiala sau increderea, si a-l lasa pe copil sa se exprime la randul sau. A creea o legatura in care toate acestea circula de la unii la altii. Pentru ca ascultandu-le si lasandu-le sa circule ele vor capata sens, se vor transforma, vor deveni o veriga care va lega laolalta intreaga familie.
Recunoasterea sentimentelor copilului
Toti ne dorim ca si copilul nostru sa creasca frumos si armonios, sa aiba incredere in propriile forte si sa se poata descurca cat mai bine in viitoarea-i viata de adult. Ne dorim sa poata deveni un adult care sa stie sa se afirme, sa fie sociabil, sa aiba o anume maturitate afectiva care sa-l ajute sa ia decizii in favoarea lui, sa fie responsabil ...
Pentru a ne ajuta copilul sa aiba un echilibru emotional (sa stie ceea ce simte, sa isi exprime adecvat emotiile neplacute, sa inteleaga emotiile celorlalti) e important SA OGLINDIM MAI MULT SENTIMETELE COPILULUI NOSTRU SI SA CRITICAM MAI PUTIN COMPORTAMENTUL .
Suntem cu copilul in parc si scapa din greseala pe jos jucaria nou cumparata. Aceasta se rupe si copilul izbucneste in plans. Cand ii spunem: "Vezi daca nu esti atent?", "Uite, ai scapat-o", "Nu-i nimic, iti cumpar alta", "Hai ca nu s-a stricat prea rau", "Asta e, lucrurile se strica"... doar ne indepartam de copil si de propriile lui sentimente. I-am facut morala, i-am anulat suferinta, i-am dat o solutie a noastra insa NU i-am acceptat si recunoscut suferinta pierderii unui lucru important pentru el.
Cand insa ii spunem: "Imi pare rau ca s-a stricat, poti sa imi arati unde s-a stricat?", "Vad ca esti foarte trist si suparat ca s-a stricat, imi pare rau!", "Of, ce accident, inteleg ca esti suparat!", reusim sa oglindim sentimentele copilului nostru. Si in acel moment el se simte inteles si acceptat. De cele mai multe ori si se va linisti mai repede pentru ca simte ca i-am inteles suferinta si suntem alaturi de el intr-un moment dificil. Este foarte important sa-i aratam copilului ca intelegem cum se simte chiar daca noua evenimentul nu ni se pare asa tragic.
Copilul alearga, se impiedica si cade. Se sperie, simte durere si izbucneste in plans.
Cand ii spunem: "Ti-am spus sa nu mai alergi ca poti sa cazi?", "Vezi daca nu esti cuminte?", "Gata, nu-i nimic, trece imediat !" , ii facem morala, il criticam si ii anulam sentimentele.
Cand insa ii spunem: "Ai cazut, te doare ceva?", "Unde te doare?", "Imi pare rau ca te doare!" , "Am senzatia ca te-ai si speriat, asa e?" si in timpul acesta il mangaiem usor pe spate ii recunoastem emotiile din acel moment.
Suntem in supermarket si copilul vede o jucarie mare si scumpa. Si incepe sa o ceara miorlaindu-se, tipand, plangand si chiar ajungand sa se tavaleasca pe jos. Cum ne putem simti noi atunci ? Ne putem enerva, simti iritati, chiar furiosi, ne putem simti rusinati fata de ceilalti pentru reactia copilului nostru, simtim ca ne pierdem rabdarea cu fiecare smiorcaiala a lui....
Si atunci putem sa-i spunem: "Ti-am spus ca NUU!", "Daca nu te potolesti o sa vina gardianul si ne da afara!", "Nu ti-e rusine sa faci asa ?", "Ia gandeste-te cate jucarii frumoase ai acasa !", "Daca nu taci in secunda asta te pleznesc!", "Te porti ca un copil rasfatat !", "Nu o sa mai vina Mos Craciun la tine !", "Vezi, se uita doamna la tine si vede ce copil rau esti!", "Inceteaza acum ca nu te mai iau NICIODATA la magazin cu mine !" ....si cu toate aceste mesaje doar ne indepartam de copil. Ajungem sa il amenintam, criticam, mintim, santajam si sa anulam dorinta lui. Prin astfel de mesaje doar reusim sa escaladam un conflict nicidecum sa il aplanam. Copilul nostru va adauga la lista de emotii neplacute si ceva sperietura, sentimente de vinovatie, furie si mai mare, sentiment de neintelegere, frustrare...
Uneori e foarte important sa acceptam ca si parinti ca nu putem controla toate reactiile sau manifestarile emotionale ale copilului nostru si uneori el poate izbucni in crize de furie pentru ca nu poate avea ceea ce isi doreste. Acceptand acest lucru ne poate fi mai usor sa ne gestionam propriile emotii si sa reusim sa ne pastram calmul in astfel de situatii. Copilul nostru doar incearca cat mai creativ sa ne convinga sa ajunga la obiectul dorintei lui sau chiar se blocheaza emotional si nu poate gasi resurse sa depaseasca momentul frustrant pentru el.
Faptul ca isi doreste toate acele lucruri este firesc tinand cont de stimulii la care e expus.
Noi ca si adulti apelam de multe ori la o mare putere de vointa pentru a rezista si a nu ne umple cosul cu tot felul de lucruri. Copilului ii este de o mie de ori mai greu sa isi ofere argumentele logice, rationale pentru care trebuie sa se abtina. El inca functioneaza cel mai mult conform principiului placerii.
Cand insa ii spunem: "Vad ca iti place foarte mult jucaria asta!", "Bag de seama ca te simti tare suparat ca nu o putem lua!", "Imi pare rau, vad ca ti-o doresti tare", "Of, inteleg ca ti-e greu sa renunti la ea!", "Mda, intr-adevar e o jucarie foarte draguta", ii recunoastem sentimentele si aratam ca i le acceptam. Daca ii spunem aceste lucruri fara a il ameninta sau a-i face morala, pe un ton suportiv el simte ca e semnificativ pentru noi si emotiile lui sunt recunoscute. In loc sa il tragem mai departe spunandu-i un simplu nu, putem sa stam 20 de secunde si sa ne uitam la acel lucru impreuna cu el si sa-i oglindim sentimentele.
O solutie pentru a-l ajuta in aceasta situatie este si de a il pregati pentru momentul respectiv (cand suntem pe drumul spre supermarket ii putem spune): "O sa mergem la supermarket sa cumparam de mancare. S-ar putea sa vezi si lucruri care o sa-ti placa si cu care o sa vrei sa pleci acasa. Doar ca nu pot sa ti le cumpar. Poti sa imi arati ce iti place doar ca azi mergem sa luam de mancare". Asa putem preintampina socul copilului cand ii spunem ca nu putem sa-i satisfacem dorinta de a avea ceea ce a vazut.
Asadar, raspunsurile noastre care recunosc sentimentele copilului au urmatoarele avantaje:
- creeaza o intimitate mai mare intre noi si copii
- copiii simt ca au fost intelesi si atunci durerea, frustrarea lor se atenueaza
- cand se simt intelesi si respectati imaginea lor despre sine se dezvolta armonios
- simpatia parintelui e ca un prim-ajutor emotional cand copilul nu mai are control asupra propriilor emotii
- copilul capata din ce in ce mai multa forta pentru a infrunta realitatea caci noi ii confirmam starea psihologica si ii exprimam dezamagirea
- copilul invata ca in situatii viitoare sa-si exprime mai mult emotiile prin cuvinte si sa poata depasi mai repede frustrarea sau supararea
Pentru a ne ajuta copilul sa aiba un echilibru emotional (sa stie ceea ce simte, sa isi exprime adecvat emotiile neplacute, sa inteleaga emotiile celorlalti) e important SA OGLINDIM MAI MULT SENTIMETELE COPILULUI NOSTRU SI SA CRITICAM MAI PUTIN COMPORTAMENTUL .
Suntem cu copilul in parc si scapa din greseala pe jos jucaria nou cumparata. Aceasta se rupe si copilul izbucneste in plans. Cand ii spunem: "Vezi daca nu esti atent?", "Uite, ai scapat-o", "Nu-i nimic, iti cumpar alta", "Hai ca nu s-a stricat prea rau", "Asta e, lucrurile se strica"... doar ne indepartam de copil si de propriile lui sentimente. I-am facut morala, i-am anulat suferinta, i-am dat o solutie a noastra insa NU i-am acceptat si recunoscut suferinta pierderii unui lucru important pentru el.
Cand insa ii spunem: "Imi pare rau ca s-a stricat, poti sa imi arati unde s-a stricat?", "Vad ca esti foarte trist si suparat ca s-a stricat, imi pare rau!", "Of, ce accident, inteleg ca esti suparat!", reusim sa oglindim sentimentele copilului nostru. Si in acel moment el se simte inteles si acceptat. De cele mai multe ori si se va linisti mai repede pentru ca simte ca i-am inteles suferinta si suntem alaturi de el intr-un moment dificil. Este foarte important sa-i aratam copilului ca intelegem cum se simte chiar daca noua evenimentul nu ni se pare asa tragic.
Copilul alearga, se impiedica si cade. Se sperie, simte durere si izbucneste in plans.
Cand ii spunem: "Ti-am spus sa nu mai alergi ca poti sa cazi?", "Vezi daca nu esti cuminte?", "Gata, nu-i nimic, trece imediat !" , ii facem morala, il criticam si ii anulam sentimentele.
Cand insa ii spunem: "Ai cazut, te doare ceva?", "Unde te doare?", "Imi pare rau ca te doare!" , "Am senzatia ca te-ai si speriat, asa e?" si in timpul acesta il mangaiem usor pe spate ii recunoastem emotiile din acel moment.
Suntem in supermarket si copilul vede o jucarie mare si scumpa. Si incepe sa o ceara miorlaindu-se, tipand, plangand si chiar ajungand sa se tavaleasca pe jos. Cum ne putem simti noi atunci ? Ne putem enerva, simti iritati, chiar furiosi, ne putem simti rusinati fata de ceilalti pentru reactia copilului nostru, simtim ca ne pierdem rabdarea cu fiecare smiorcaiala a lui....
Si atunci putem sa-i spunem: "Ti-am spus ca NUU!", "Daca nu te potolesti o sa vina gardianul si ne da afara!", "Nu ti-e rusine sa faci asa ?", "Ia gandeste-te cate jucarii frumoase ai acasa !", "Daca nu taci in secunda asta te pleznesc!", "Te porti ca un copil rasfatat !", "Nu o sa mai vina Mos Craciun la tine !", "Vezi, se uita doamna la tine si vede ce copil rau esti!", "Inceteaza acum ca nu te mai iau NICIODATA la magazin cu mine !" ....si cu toate aceste mesaje doar ne indepartam de copil. Ajungem sa il amenintam, criticam, mintim, santajam si sa anulam dorinta lui. Prin astfel de mesaje doar reusim sa escaladam un conflict nicidecum sa il aplanam. Copilul nostru va adauga la lista de emotii neplacute si ceva sperietura, sentimente de vinovatie, furie si mai mare, sentiment de neintelegere, frustrare...
Uneori e foarte important sa acceptam ca si parinti ca nu putem controla toate reactiile sau manifestarile emotionale ale copilului nostru si uneori el poate izbucni in crize de furie pentru ca nu poate avea ceea ce isi doreste. Acceptand acest lucru ne poate fi mai usor sa ne gestionam propriile emotii si sa reusim sa ne pastram calmul in astfel de situatii. Copilul nostru doar incearca cat mai creativ sa ne convinga sa ajunga la obiectul dorintei lui sau chiar se blocheaza emotional si nu poate gasi resurse sa depaseasca momentul frustrant pentru el.
Faptul ca isi doreste toate acele lucruri este firesc tinand cont de stimulii la care e expus.
Noi ca si adulti apelam de multe ori la o mare putere de vointa pentru a rezista si a nu ne umple cosul cu tot felul de lucruri. Copilului ii este de o mie de ori mai greu sa isi ofere argumentele logice, rationale pentru care trebuie sa se abtina. El inca functioneaza cel mai mult conform principiului placerii.
Cand insa ii spunem: "Vad ca iti place foarte mult jucaria asta!", "Bag de seama ca te simti tare suparat ca nu o putem lua!", "Imi pare rau, vad ca ti-o doresti tare", "Of, inteleg ca ti-e greu sa renunti la ea!", "Mda, intr-adevar e o jucarie foarte draguta", ii recunoastem sentimentele si aratam ca i le acceptam. Daca ii spunem aceste lucruri fara a il ameninta sau a-i face morala, pe un ton suportiv el simte ca e semnificativ pentru noi si emotiile lui sunt recunoscute. In loc sa il tragem mai departe spunandu-i un simplu nu, putem sa stam 20 de secunde si sa ne uitam la acel lucru impreuna cu el si sa-i oglindim sentimentele.
O solutie pentru a-l ajuta in aceasta situatie este si de a il pregati pentru momentul respectiv (cand suntem pe drumul spre supermarket ii putem spune): "O sa mergem la supermarket sa cumparam de mancare. S-ar putea sa vezi si lucruri care o sa-ti placa si cu care o sa vrei sa pleci acasa. Doar ca nu pot sa ti le cumpar. Poti sa imi arati ce iti place doar ca azi mergem sa luam de mancare". Asa putem preintampina socul copilului cand ii spunem ca nu putem sa-i satisfacem dorinta de a avea ceea ce a vazut.
Asadar, raspunsurile noastre care recunosc sentimentele copilului au urmatoarele avantaje:
- creeaza o intimitate mai mare intre noi si copii
- copiii simt ca au fost intelesi si atunci durerea, frustrarea lor se atenueaza
- cand se simt intelesi si respectati imaginea lor despre sine se dezvolta armonios
- simpatia parintelui e ca un prim-ajutor emotional cand copilul nu mai are control asupra propriilor emotii
- copilul capata din ce in ce mai multa forta pentru a infrunta realitatea caci noi ii confirmam starea psihologica si ii exprimam dezamagirea
- copilul invata ca in situatii viitoare sa-si exprime mai mult emotiile prin cuvinte si sa poata depasi mai repede frustrarea sau supararea
Rolul si beneficiile imbratisarilor asupra dezvoltarii copilului
Sau Cum Acest Simplu Act de Afectiune Ajuta in Obtinerea Unor Mari Beneficii in Ceea Ce Priveste Sanatatea Fizica, Sanatatea Emotionala si Dezvoltarea in Ansamblu a Copilului
In numarul din noiembrie 2005 al revistei “The Straits Time”, un ziar de mare circulatie nationala din Singapore, s-a scris despre un raport al unor cercetatori, care sustineau un efort in descoperirea unei modalitati de a transmite “imbratisari virtuale”. Echipa dorea sa creeze un costum asemenator pijamalelor pentru copii, la care era atasata o conexiune wireless. Aceasta conexiune wireless ar fi folosit internetul pentru a stimula presiunea si temperatura fizica in asa fel incat sa reproduca sentimentul de a fi imbratisat. Parintii imbracati intr-un costum asemenator ar fi fost imbratiasati inapoi de copiii lor. Probabil va intrebati de ce cercetatorii ar fi fost interesati in a reproduce un gest atat de firesc noua? Motivul ar fi ca, in afara faptului ca imbratisarea este un “anestezic” natural cand cei mici si-au zgariat genunchiul, imbratisarile oferite neconditionat au multe alte efecte pozitive.
Numeroase studii au dovedit stransa legatura dintre emotiile pozitive care deriva din acest simplu act de afectiune si bunastarea generala care o ofera per total imbratisarile. Imbratasarile si contactul fizic constant a fost hotarat de multi specialisti in domeniu ca fiind un element de o inestimabila valoare in dezvoltarea copilului.
Imbratisarile construiesc abilitati care le vor fi utile pe tot parcursul vietii
Copiii care primesc deseori imbratisari sunt expresivi si caldurosi, pe cand cei care nu primesc imbratisari prea multe sau nu le este aratata afectiune de catre parintii lor cresc punand un “zid” intre ei si restul oamenilor. Imbratisarea este un gest de afirmare, apreciere si intelegere. Un copil care va fi imbratisat des va dobandi o parere pozitiva despre sine insusi, pe cand un copil care este lipsit de imbratisari sau de orice alta forma de afectiune in cadrul familiei va incepe sa se intrebe “oare sunt iubit?”
Indispensabilitatea imbratisarilor si a contactului fizic in dezvoltarea armonioasa a unui copil este atribuita chiar inceputului de viata intrauterina a acestuia. In procesul evolutiei fetale, caldura si protectia din interiorul burticii mamei stimuleaza sentimentul de a fi imbratisat. Pielea bebelusului este expusa la caldura lichidului amniotic pe intreaga sarcina. Copiii care cresc fiind imbratisati des sunt echipati cu abilitati emotionale care le vor facilita relatii interpersonale sanatoase. De fapt, imbratisarile si alte forme de atingere reprezinta o terapie pe care specialistii in probleme ale copiilor o recomanda pentru a ajuta copiii abuzati sa-si revina din trauma emotionala. Studiile de specialitate spun ca terapia atingerii este folosita in special cu copiii care au fost abuzati sexual.
Imbratisarile construiesc o cultura a pacii
Exista diferente intre tarile care sunt “pro-imbratisare” si tarile care te invita la o atitudine de genul “tine-ti mainile acasa”. Spre exemplu, bebelusii americani sunt pusi in camere separate de camerele parintilor. In alte tari acest lucru nu se practica, iar copii stau in camera mamei.
Prezenta sau lipsa imbratisarilor activeaza predispozitiile din cadrul anumitor civilizatii spre un comportament agresiv, din acest motiv unele tari au un nivel al agresivitatii si al volentei mai crescut decat al altora.
Fragment din cartea electronica “Parinti inteligenti: Cum sa cresti copii fericiti si responsabili in secolul 21”
In numarul din noiembrie 2005 al revistei “The Straits Time”, un ziar de mare circulatie nationala din Singapore, s-a scris despre un raport al unor cercetatori, care sustineau un efort in descoperirea unei modalitati de a transmite “imbratisari virtuale”. Echipa dorea sa creeze un costum asemenator pijamalelor pentru copii, la care era atasata o conexiune wireless. Aceasta conexiune wireless ar fi folosit internetul pentru a stimula presiunea si temperatura fizica in asa fel incat sa reproduca sentimentul de a fi imbratisat. Parintii imbracati intr-un costum asemenator ar fi fost imbratiasati inapoi de copiii lor. Probabil va intrebati de ce cercetatorii ar fi fost interesati in a reproduce un gest atat de firesc noua? Motivul ar fi ca, in afara faptului ca imbratisarea este un “anestezic” natural cand cei mici si-au zgariat genunchiul, imbratisarile oferite neconditionat au multe alte efecte pozitive.
Numeroase studii au dovedit stransa legatura dintre emotiile pozitive care deriva din acest simplu act de afectiune si bunastarea generala care o ofera per total imbratisarile. Imbratasarile si contactul fizic constant a fost hotarat de multi specialisti in domeniu ca fiind un element de o inestimabila valoare in dezvoltarea copilului.
Imbratisarile construiesc abilitati care le vor fi utile pe tot parcursul vietii
Copiii care primesc deseori imbratisari sunt expresivi si caldurosi, pe cand cei care nu primesc imbratisari prea multe sau nu le este aratata afectiune de catre parintii lor cresc punand un “zid” intre ei si restul oamenilor. Imbratisarea este un gest de afirmare, apreciere si intelegere. Un copil care va fi imbratisat des va dobandi o parere pozitiva despre sine insusi, pe cand un copil care este lipsit de imbratisari sau de orice alta forma de afectiune in cadrul familiei va incepe sa se intrebe “oare sunt iubit?”
Indispensabilitatea imbratisarilor si a contactului fizic in dezvoltarea armonioasa a unui copil este atribuita chiar inceputului de viata intrauterina a acestuia. In procesul evolutiei fetale, caldura si protectia din interiorul burticii mamei stimuleaza sentimentul de a fi imbratisat. Pielea bebelusului este expusa la caldura lichidului amniotic pe intreaga sarcina. Copiii care cresc fiind imbratisati des sunt echipati cu abilitati emotionale care le vor facilita relatii interpersonale sanatoase. De fapt, imbratisarile si alte forme de atingere reprezinta o terapie pe care specialistii in probleme ale copiilor o recomanda pentru a ajuta copiii abuzati sa-si revina din trauma emotionala. Studiile de specialitate spun ca terapia atingerii este folosita in special cu copiii care au fost abuzati sexual.
Imbratisarile construiesc o cultura a pacii
Exista diferente intre tarile care sunt “pro-imbratisare” si tarile care te invita la o atitudine de genul “tine-ti mainile acasa”. Spre exemplu, bebelusii americani sunt pusi in camere separate de camerele parintilor. In alte tari acest lucru nu se practica, iar copii stau in camera mamei.
Prezenta sau lipsa imbratisarilor activeaza predispozitiile din cadrul anumitor civilizatii spre un comportament agresiv, din acest motiv unele tari au un nivel al agresivitatii si al volentei mai crescut decat al altora.
Fragment din cartea electronica “Parinti inteligenti: Cum sa cresti copii fericiti si responsabili in secolul 21”
Cum sa iti disciplinezi copilul fara sa ii ranesti sentimentele
Disciplinarea copilului inseamna a-l invata sa aiba un comportament responsabil si sa se autocontroleze. Cu o disciplina adecvata si coerenta, copilul dumneavoastra va invata despre consecinte si isi va asuma responsabilitatea pentru propriile actiuni. Principalul scop este de a incuraja copilul sa invete sa-si dozeze atat sentimentele cat si comportamentul. Aceasta tehnica este denumita automonitorizare.
Disciplina recompenseaza copilul pentru comportamentul adecvat si il descurajeaza pe cel neadecvat, utilizand mijloace corecte si pozitive. Unii parinti cred ca disciplina inseamna pedeapsa fizica, cum ar fi lovirea, palmuirea sau abuzul verbal cum ar fi tipatul sau amenintarea copilului. Aceasta nu este disciplina.
Consecintele pedepsei fizice
Copiii invata din exemple. Numeroase studii au aratat ca modelele cu cea mai mare influenta din viata unui copil sunt chiar parintii sai. Este important ca parintii sa aiba un comportament exemplar pe care sa il urmeze si copiii lor. Folosind pedeapsa fizica sau provocand suferinte asupra unui copil pentru a-l opri sa nu se mai comporte incorect, copilul va intelege ca este bine sa rezolvam problemele prin violenta. Copiii invata cum se face acest lucru privindu-i pe parintii lor cum folosesc violenta fizica impotriva lor.
Alte probleme cauzate de violenta fizica includ:
• Distrugerea relatiei pretioase dintre parinte-copil
• Afectarea demnitatii copilului, a respectului de sine, a stimei de sine
• Posibilitatea unei leziuni fizice sau psihologie
• Distrugerea simtului dreptatii si corectitudinii la copil
• Efecte pe termen lung – copilul poate deveni retras, temator sau sa aiba un comportament agresiv
• Copilul poate evita pedeapsa fizica spunand minciuni.
Cauzele unui comportament neadecvat
Copiii au un comportament neadecvat din mai multe motive, si anume:
• Sunt prea mici ca sa stie ca anumite actiuni sunt de neacceptat.
• Sunt frustrati, nervosi sau suparati si nu au alta cale de a-si exprima sentimentele.
• Sunt presati de schimbarile majore din viata lor cum ar fi destramarea familiei, un nou membru in familie sau inceperea scolii.
• Lipsa atentiei din partea parintilor
• Au nevoie de un grad de independenta mai mare si se simt constransi.
Prin disciplina, copilul invata ce inseamna un comportament adecvat. Abilitatea intelectuala a unui copil se dezvolta odata cu trecerea timpului. Este important sa corelati modul de disciplinare a copilului dumneavoastra cu capacitatea de intelegere a copilului. Un copil foarte mic, cum ar fi un bebelus, nu are notiunea a ceea ce este bine si ce nu este bine.
Copiii sub varsta de trei ani nu au un comportament neadecvat – au dorinte pe care vor sa le indeplineasca, cum ar fi foamea si setea. Nu pot raspunde inca la consecinte prin schimbarea comportamentului si au nevoie sa li se repete acelasi mesaj la nesfarsit. De exemplu: „ Pune-ti palaria cand este soare ”. Cand continua sa iasa afara la soare fara palarie, copiii nu sunt neascultatori, ci pur si simplu nu isi amintesc.
Incercati sa le explicati lucruri copiilor dumneavoastra intr-un mod adecvat nivelului lor de dezvoltare si amintiti-va de asemenea sa va coborati la nivelul lor psihologic. Copiii isi exprima sentimentele prin intermediul comportamentului, deci este important sa intelegeti sentimentele aflate in spatele comportamentului lor. Daca stiti motivele comportamentului neadecvat al copilului dumneavoastra sau sentimentele acestuia, puteti ajuta la rezolvarea problemelor mentionate.
Rutina ajuta copilul sa invete
Copiii invata cum sa se comporte imitand adultii din jurul lor. Copiii se bucura atunci cand stiu ce se asteapta din partea lor, iar ziua decurge dupa un tipar asemanator. Copiii se simt in siguranta atunci cand cunosc ordinea evenimentelor si pot prevedea ceea ce urmeaza sa se intample. Acelasi lucru se intampla cu reactiile comportamentului copiilor. Copilul trebuie sa stie care va fi reactia adultilor si daca va fi corecta si coerenta.
• Sugerati-i copilului dumneavoastra comportamentul pe care doriti sa il aiba decat sa il pedepsiti pentru comportamentul neadecvat.
• Explicati-i clar comportamentul pe care doriti sa il aiba si asigurati-va ca, micutul dumneavoastra intelege la ce va asteptati din partea lui.
• Daca sunteti amuzat de comportamentul neadecvat copilului, incercati sa nu ii aratati acest lucru, deoarece copilul poate crede ca sunteti de acord.
• Conformati-va si nu va asteptati la prea multe din partea unui copilas. De exemplu, este normal pentru bebelusi sa faca dezordine si sa se murdareasca in timp ce mananca, deoarece miscarile motorii si bunele maniere se dezvolta in timp. Copiii mai mici sunt de asemenea neastamparati la masa si adesea este nevoie ca masa de seara sa se serveasca mult mai devreme decat se obisnuieste in cadrul familiei.
• In general amenintarile reliefeaza propriile frustrari ca parinti sau ingrijitori si nu sunt deloc o modalitate pozitiva de a incuraja comportamentul pe care il dorim la copii.
• Cereti copilului sa se implice in realizarea unor reguli pentru intreaga familie.
Explicarea consecintelor
Buna crestere il ajuta pe copil sa invete ca exista consecinte ale actiunilor sale. In mod ideal, consecinta ar trebui sa urmeze imediat actiunea si ar trebui sa fie relevanta.
Cereti-i copilului sa:
• Curete mizeria pe care a facut-o
• Isi faca ordine in jucarii atunci cand nu o gaseste pe cea pe care o doreste
• Petreaca timp singur (sa ia o pauza) atunci cand comportamentul sau indica faptul ca nu se mai poate juca in armonie cu ceilalti. Acesta este un moment bun pentru copil de a-si redobandi calmul
• Se joace singur atunci cand a fost agresiv
Pauza pentru copii
Pentru copii, a petrece timp singuri (a lua o pauza) atunci cand comportamentul lor ii face de rusine sau sa ii infurie pe parinti poate fi o oportunitate importanta pentru autoreflectie. Pe masura cresc, copiii vor invata sa mearga in camera lor in momentul in care isi pierd controlul.
Aceasta pauza nu ar trebui folosita in mod abuziv in cazul copiilor foarte mici sau in cazul celor care o pot vedea ca pe o pedeapsa si sa se simta umiliti sau confuzi deoarece sunt fortati sa se aseze pe un „ scaun al pedepsei ” si „ sa reflecteze la ceea ce au facut ”.
Pauza pentru parinti
Daca va enervati sau sunteti frustrat din cauza comportamentului copilului, este bine sa luati o pauza pentru a va clarifica sentimentele. Cel mai indicat ar fi sa iesiti dintr-o anumita situatie in care va simtiti stresat. Aceasta inseamna ca trebuie sa va asigurati ca micutul se afla in siguranta si paraseste camera pentru cateva minute. Alta optiune este de a suna un prieten sau o ruda pentru a va calma.
Consolidarea unui comportament adecvat
Un copil isi doreste in mod normal dragostea si aprobarea parintilor sai, deci una din cele mai simple metode pentru a incuraja un comportament bun, este ca acesta sa stie ce se asteapta din partea sa si sa fie incurajat in acest sens.
Disciplina recompenseaza copilul pentru comportamentul adecvat si il descurajeaza pe cel neadecvat, utilizand mijloace corecte si pozitive. Unii parinti cred ca disciplina inseamna pedeapsa fizica, cum ar fi lovirea, palmuirea sau abuzul verbal cum ar fi tipatul sau amenintarea copilului. Aceasta nu este disciplina.
Consecintele pedepsei fizice
Copiii invata din exemple. Numeroase studii au aratat ca modelele cu cea mai mare influenta din viata unui copil sunt chiar parintii sai. Este important ca parintii sa aiba un comportament exemplar pe care sa il urmeze si copiii lor. Folosind pedeapsa fizica sau provocand suferinte asupra unui copil pentru a-l opri sa nu se mai comporte incorect, copilul va intelege ca este bine sa rezolvam problemele prin violenta. Copiii invata cum se face acest lucru privindu-i pe parintii lor cum folosesc violenta fizica impotriva lor.
Alte probleme cauzate de violenta fizica includ:
• Distrugerea relatiei pretioase dintre parinte-copil
• Afectarea demnitatii copilului, a respectului de sine, a stimei de sine
• Posibilitatea unei leziuni fizice sau psihologie
• Distrugerea simtului dreptatii si corectitudinii la copil
• Efecte pe termen lung – copilul poate deveni retras, temator sau sa aiba un comportament agresiv
• Copilul poate evita pedeapsa fizica spunand minciuni.
Cauzele unui comportament neadecvat
Copiii au un comportament neadecvat din mai multe motive, si anume:
• Sunt prea mici ca sa stie ca anumite actiuni sunt de neacceptat.
• Sunt frustrati, nervosi sau suparati si nu au alta cale de a-si exprima sentimentele.
• Sunt presati de schimbarile majore din viata lor cum ar fi destramarea familiei, un nou membru in familie sau inceperea scolii.
• Lipsa atentiei din partea parintilor
• Au nevoie de un grad de independenta mai mare si se simt constransi.
Prin disciplina, copilul invata ce inseamna un comportament adecvat. Abilitatea intelectuala a unui copil se dezvolta odata cu trecerea timpului. Este important sa corelati modul de disciplinare a copilului dumneavoastra cu capacitatea de intelegere a copilului. Un copil foarte mic, cum ar fi un bebelus, nu are notiunea a ceea ce este bine si ce nu este bine.
Copiii sub varsta de trei ani nu au un comportament neadecvat – au dorinte pe care vor sa le indeplineasca, cum ar fi foamea si setea. Nu pot raspunde inca la consecinte prin schimbarea comportamentului si au nevoie sa li se repete acelasi mesaj la nesfarsit. De exemplu: „ Pune-ti palaria cand este soare ”. Cand continua sa iasa afara la soare fara palarie, copiii nu sunt neascultatori, ci pur si simplu nu isi amintesc.
Incercati sa le explicati lucruri copiilor dumneavoastra intr-un mod adecvat nivelului lor de dezvoltare si amintiti-va de asemenea sa va coborati la nivelul lor psihologic. Copiii isi exprima sentimentele prin intermediul comportamentului, deci este important sa intelegeti sentimentele aflate in spatele comportamentului lor. Daca stiti motivele comportamentului neadecvat al copilului dumneavoastra sau sentimentele acestuia, puteti ajuta la rezolvarea problemelor mentionate.
Rutina ajuta copilul sa invete
Copiii invata cum sa se comporte imitand adultii din jurul lor. Copiii se bucura atunci cand stiu ce se asteapta din partea lor, iar ziua decurge dupa un tipar asemanator. Copiii se simt in siguranta atunci cand cunosc ordinea evenimentelor si pot prevedea ceea ce urmeaza sa se intample. Acelasi lucru se intampla cu reactiile comportamentului copiilor. Copilul trebuie sa stie care va fi reactia adultilor si daca va fi corecta si coerenta.
• Sugerati-i copilului dumneavoastra comportamentul pe care doriti sa il aiba decat sa il pedepsiti pentru comportamentul neadecvat.
• Explicati-i clar comportamentul pe care doriti sa il aiba si asigurati-va ca, micutul dumneavoastra intelege la ce va asteptati din partea lui.
• Daca sunteti amuzat de comportamentul neadecvat copilului, incercati sa nu ii aratati acest lucru, deoarece copilul poate crede ca sunteti de acord.
• Conformati-va si nu va asteptati la prea multe din partea unui copilas. De exemplu, este normal pentru bebelusi sa faca dezordine si sa se murdareasca in timp ce mananca, deoarece miscarile motorii si bunele maniere se dezvolta in timp. Copiii mai mici sunt de asemenea neastamparati la masa si adesea este nevoie ca masa de seara sa se serveasca mult mai devreme decat se obisnuieste in cadrul familiei.
• In general amenintarile reliefeaza propriile frustrari ca parinti sau ingrijitori si nu sunt deloc o modalitate pozitiva de a incuraja comportamentul pe care il dorim la copii.
• Cereti copilului sa se implice in realizarea unor reguli pentru intreaga familie.
Explicarea consecintelor
Buna crestere il ajuta pe copil sa invete ca exista consecinte ale actiunilor sale. In mod ideal, consecinta ar trebui sa urmeze imediat actiunea si ar trebui sa fie relevanta.
Cereti-i copilului sa:
• Curete mizeria pe care a facut-o
• Isi faca ordine in jucarii atunci cand nu o gaseste pe cea pe care o doreste
• Petreaca timp singur (sa ia o pauza) atunci cand comportamentul sau indica faptul ca nu se mai poate juca in armonie cu ceilalti. Acesta este un moment bun pentru copil de a-si redobandi calmul
• Se joace singur atunci cand a fost agresiv
Pauza pentru copii
Pentru copii, a petrece timp singuri (a lua o pauza) atunci cand comportamentul lor ii face de rusine sau sa ii infurie pe parinti poate fi o oportunitate importanta pentru autoreflectie. Pe masura cresc, copiii vor invata sa mearga in camera lor in momentul in care isi pierd controlul.
Aceasta pauza nu ar trebui folosita in mod abuziv in cazul copiilor foarte mici sau in cazul celor care o pot vedea ca pe o pedeapsa si sa se simta umiliti sau confuzi deoarece sunt fortati sa se aseze pe un „ scaun al pedepsei ” si „ sa reflecteze la ceea ce au facut ”.
Pauza pentru parinti
Daca va enervati sau sunteti frustrat din cauza comportamentului copilului, este bine sa luati o pauza pentru a va clarifica sentimentele. Cel mai indicat ar fi sa iesiti dintr-o anumita situatie in care va simtiti stresat. Aceasta inseamna ca trebuie sa va asigurati ca micutul se afla in siguranta si paraseste camera pentru cateva minute. Alta optiune este de a suna un prieten sau o ruda pentru a va calma.
Consolidarea unui comportament adecvat
Un copil isi doreste in mod normal dragostea si aprobarea parintilor sai, deci una din cele mai simple metode pentru a incuraja un comportament bun, este ca acesta sa stie ce se asteapta din partea sa si sa fie incurajat in acest sens.
Anxietatea la copii - Simptome, cauze si tratament
Anxietatea la copii poate fi foarte dificil de diagnosticat. In momentul in care copiii prezinta simptome de anxietate, este foarte important sa rezolvati problema cat mai repede posibil. Simptomele de anxietate sunt foarte comune. Cand vine vorba de adulti, simptomele anxietatii sunt mult mai simplu de detectat, desi anxietatea la copii poate fi o poveste complet diferita.
Tulburarile de anxietate la adulti si copii
Anxietatea la copii este adesea trecuta cu vederea sau gresit diagnosticata. Majoritatea adultilor care sufera de simptome de anxietate severa au suferit de tulburari de anxietate inca din copilarie. Simptomele de anxietate nu pot decat sa se agraveze de vreme ce au fost lasate netratate din copilarie. Simptomele de anxietate provoaca un sentiment puternic de ezitare, panica si suferinta.
Cauzele anxietatii la copii
Anxietatea la copii poate aparea din cauza situatiilor stresante de la scoala, pierderii persoanei iubite sau a unei schimbari survenite in viata obisnuita. Acestea sunt cateva din diversele cauze ale anxietatii la copii. Daca parintii sunt de parere ca, micutii sufera de anxietate, este foarte important sa se identifice problema si sa ii ajute cat mai repede posibil.
Cercetarile au dovedit ca, daca anxietatea este lasata netratata, copiii care sufera de aceste tulburari prezinta un risc destul de mare de a nu avea performante bune la scoala, de a dezvolta abilitati sociale slabe si in cele din urma de a apela la consumul de droguri. De aceea este important ca parintii sa faca tot posibilul pentru a-si ajuta copiii sa lupte impotriva simptomelor de anxietate.
Tratarea anxietatii la copii
Chiar daca copiii prezinta aceleasi simptome de anxietate ca majoritatea adultilor, adesea acestia se pot comporta si reactiona foarte diferit la aceste simptome. De aceea, poate fi foarte dificil pentru medici de a diagnostica tulburarea de anxietate la un copil. Unii parinti nu pot detecta simptomele de anxietate ale copilului lor.
Cel mai adesea, parintii isi pot intelege copiii mai bine decat oricine. Daca parintii observa simptome de anxietate la copilul lor, mai intai ar trebui sa discute deschis acesta. Parintii ar trebui sa-si intrebe copilul cu privire la problemele zilnice. Asigurati-va ca micutul poate veni la dumneavoastra cu orice problema si ajutati-l sa treaca peste acestea.
O alta metoda pentru parinti pentru a-si ajuta copiii in problemele de anxietate este de a-i pregati pentru ce ii asteapta. Imediat ce un parinte realizeaza ca va exista o schimbare in viata copilului lor, poate expune aceasta schimbare intr-o maniera pozitiva. Aceasta inseamna, ca in situatia in care planificati sa va schimbati domiciliul, discutati cu copilul despre modul in care ii veti decora dormitorul, spre exemplu. Faceti schimbarea distractiva si captivanta, prin orice metoda.
Copiii incep sa-si manifeste simptomele de anxietate imediat ce isi dau seama ca ceva se va schimba in viata lor. Din moment ce viata inseamna o permanenta schimbare, este foarte important pentru parinti sa faca tot ce le sta in putere pentru a face fiecare schimbare din viata copilului mai simpla si amuzanta si sa vorbeasca despre schimbare intr-o maniera pozitiva.
Anxietatea la copii poate fi foarte dificil de diagnosticat. De aceea este foarte important pentru parinti de a obtine o parere profesionala. Parintii pot vizita mai multi medici pentru a avea o sansa mai mare de diagnosticare a simptomelor de anxietate ale copilului lor.
In concluzie, copiii care sufera de tulburari de anxietate experimenteaza diferite emotii si simptome de anxietate. Daca anxietatea la copii este lasata netratata, aceasta poate continua si in viata lor ca adulti, numai ca se agraveaza cu timpul. De aceea, parintii care recunosc orice tip de simptome de anxietate la copilul lor, trebuie sa apeleze la indrumari profesionale si sa faca tot posibilul pentru a-si ajuta copilul sa depaseasca problemele de anxietate
Tulburarile de anxietate la adulti si copii
Anxietatea la copii este adesea trecuta cu vederea sau gresit diagnosticata. Majoritatea adultilor care sufera de simptome de anxietate severa au suferit de tulburari de anxietate inca din copilarie. Simptomele de anxietate nu pot decat sa se agraveze de vreme ce au fost lasate netratate din copilarie. Simptomele de anxietate provoaca un sentiment puternic de ezitare, panica si suferinta.
Cauzele anxietatii la copii
Anxietatea la copii poate aparea din cauza situatiilor stresante de la scoala, pierderii persoanei iubite sau a unei schimbari survenite in viata obisnuita. Acestea sunt cateva din diversele cauze ale anxietatii la copii. Daca parintii sunt de parere ca, micutii sufera de anxietate, este foarte important sa se identifice problema si sa ii ajute cat mai repede posibil.
Cercetarile au dovedit ca, daca anxietatea este lasata netratata, copiii care sufera de aceste tulburari prezinta un risc destul de mare de a nu avea performante bune la scoala, de a dezvolta abilitati sociale slabe si in cele din urma de a apela la consumul de droguri. De aceea este important ca parintii sa faca tot posibilul pentru a-si ajuta copiii sa lupte impotriva simptomelor de anxietate.
Tratarea anxietatii la copii
Chiar daca copiii prezinta aceleasi simptome de anxietate ca majoritatea adultilor, adesea acestia se pot comporta si reactiona foarte diferit la aceste simptome. De aceea, poate fi foarte dificil pentru medici de a diagnostica tulburarea de anxietate la un copil. Unii parinti nu pot detecta simptomele de anxietate ale copilului lor.
Cel mai adesea, parintii isi pot intelege copiii mai bine decat oricine. Daca parintii observa simptome de anxietate la copilul lor, mai intai ar trebui sa discute deschis acesta. Parintii ar trebui sa-si intrebe copilul cu privire la problemele zilnice. Asigurati-va ca micutul poate veni la dumneavoastra cu orice problema si ajutati-l sa treaca peste acestea.
O alta metoda pentru parinti pentru a-si ajuta copiii in problemele de anxietate este de a-i pregati pentru ce ii asteapta. Imediat ce un parinte realizeaza ca va exista o schimbare in viata copilului lor, poate expune aceasta schimbare intr-o maniera pozitiva. Aceasta inseamna, ca in situatia in care planificati sa va schimbati domiciliul, discutati cu copilul despre modul in care ii veti decora dormitorul, spre exemplu. Faceti schimbarea distractiva si captivanta, prin orice metoda.
Copiii incep sa-si manifeste simptomele de anxietate imediat ce isi dau seama ca ceva se va schimba in viata lor. Din moment ce viata inseamna o permanenta schimbare, este foarte important pentru parinti sa faca tot ce le sta in putere pentru a face fiecare schimbare din viata copilului mai simpla si amuzanta si sa vorbeasca despre schimbare intr-o maniera pozitiva.
Anxietatea la copii poate fi foarte dificil de diagnosticat. De aceea este foarte important pentru parinti de a obtine o parere profesionala. Parintii pot vizita mai multi medici pentru a avea o sansa mai mare de diagnosticare a simptomelor de anxietate ale copilului lor.
In concluzie, copiii care sufera de tulburari de anxietate experimenteaza diferite emotii si simptome de anxietate. Daca anxietatea la copii este lasata netratata, aceasta poate continua si in viata lor ca adulti, numai ca se agraveaza cu timpul. De aceea, parintii care recunosc orice tip de simptome de anxietate la copilul lor, trebuie sa apeleze la indrumari profesionale si sa faca tot posibilul pentru a-si ajuta copilul sa depaseasca problemele de anxietate
Cum sa iti imparti timpul intre serviciu si familie
O zi stresanta la locul de munca ar putea fi urmata de un nou set de sarcini si cereri atunci cand ajungi acasa. Cand partenerul tau are nevoie de ajutor cu treburile casnice si copiii iti solicita atentia, trebuie sa fii pe pozitie si sa reusesti imediat sa lasi problemele de serviciu deoparte si sa te concentrezi asupra celor familiale.
Cum iti afecteaza munca timpul personal
Pentru a se dezvolta in mod armonios, copiii au nevoie de atentie si afectiune. Pentru a putea acorda atentia necesara copilului tau, ai nevoie de timp pe care sa il petreceti impreuna, dar la fel de important este si modul in care petreceti acest timp. Serviciul constituie un obstacol in relatia cu familia si copiii, intrucat iti afecteaza timpul pe care il petreci impreuna cu cei dragi. Daca esti stresat, suparat si obosit dupa o zi agitata la serviciu, iti va fi greu sa te detasezi de toate aceste probleme atunci cand ajungi acasa, iar gandul iti va ramane tot la problemele de la birou.
Copiii observa imediat cand nu le acorzi atentie, iar sentimentele lor pot fi afectate. Daca esti un parinte care se confrunta cu o situatie speciala (iti cresti singur/a copilul sau ai un copil cu dizabilitati) inseamna ca te confrunti cu alte provocari si probleme, care iti ingreuneaza si mai mult capacitatea de a separa problemele de serviciu de cele familiale.
Ce isi doresc copiii?
Dupa ce ajungi acasa de la serviciu, copiii s-ar putea sa nu iti dea timp sa iti revii putin, iar tu constati ca ai o multime de treburi de rezolvat. Imediat ce vei intra pe usa, copiii iti vor spune:
“Poti sa ma ajuti cu temele?”
“Ce mancam la cina? Mi-e foame.”
“Azi am dat lucrare si nu am stiut ce sa scriu.”
“Mihai nu vrea sa se mai joace cu mine.”
“Pot sa stau la calculator? Iesim in parc sa ma plimb cu bicicleta?”
Bebelusii si copiii mai mici care nu stiu inca sa vorbeasca si sa spuna ceea ce isi doresc, vor fi adesea obositi, mofturosi sau le va fi foame in momentul in care vei ajunge acasa. Ei vor avea nevoie de mangaieri si de prezenta ta. Este posibil ca si micutul tau sa aiba o zi proasta la gradinita sau la scoala si este bine sa stii sau sa iti dai seama daca e asa, ca sa fii pregatita pentru orice reactie din partea lui.
Cand suntem stresati si obositi avem tendinta de a considera ca si cresterea si ingrijirea micutilor este un al doilea job. Indicat este sa iti amintesti de fiecare data cat de important si frumos este sa ai un copil si sa te bucuri ca dupa o zi de munca il revezi si te poti juca impreuna cu el.
Sfaturi care te ajuta sa faci fata treburilor de acasa dupa o zi de munca
Iata mai jos cateva ponturi care te vor ajuta sa lasi deoparte problemele de serviciu si sa te concentrezi asupra timpului petrecut alaturi de copii:
• Incearca sa faci o trecere in revista a problemelor aparute in timpul zilei si a proiectelor pe care le ai la serviciu inainte de a pleca de la birou. Acest lucru te va ajuta sa faci trecerea de la mediul profesional la mediul familial.
• Daca mai ai ceva urgent de rezolvat, mai bine mai stai putin peste program decat sa iti iei de lucru acasa. Cu toate acestea, nu trebuie sa exagerezi cu statul peste program, decat atunci cand este vorba de o problema importanta ce nu suporta amanare
• Incearca sa te organizezi cat mai bine si sa rezolvi sarcinile mai dificile la prima ora, decat sa le lasi spre sfarsitul programului
• In drum spre casa incearca sa te deconectezi citind o carte sau ascultand muzica
• Odata ce ai ajuns acasa, incearca sa iti creezi un ritual sau o rutina care sa te ajute sa te adaptezi mai usor si sa schimbi rolul de angajat cu cel de parinte
• Discuta cu partenerul tau si cu copilul mai mare despre efortul pe care il faci ca sa te adaptezi dupa o zi de munca, incearca sa intelegi si punctual lor de vedere si sa ai asteptari rezonabile de la cei dragi
Fii realist
Ar fi minunat daca ai putea de fiecare data sa lasi grijile si problemele de serviciu deoparte si sa incerci sa fii un parinte perfect. De asemenea, ideal ar fi ca si copiii sa se gandeasca mai mult la sanatatea ta si la starea ta generala, insa nu intotdeauna se intampla asa.
Uneori se intampla sa te confrunti cu situatii de urgenta, cand micutul se simte rau sau cand trebuie sa ramai multe ore peste program la serviciu ori sa pleci intr-o delegatie, dar legatura puternica cu cei dragi te va ajuta mereu sa treci mai usor peste toate aceste incercari dificile.
Nu exista o reteta universala pentru a face fata cu brio problemelor de acasa. Fiecare dintre noi se confrunta cu situatii speciale si fiecare relatie de familie este unica in felul ei. Trebuie sa iei in considerare nivelul tau de energie, personalitatea, stilul parental si nevoile copiilor tai. Avand asteptari realiste, vei reusi sa gasesti o modalitate de a echilibra viata de familie cu cea profesionala.
Anumite probleme de serviciu s-ar putea sa te impiedice sa ii oferi copilului tau atentia pe care si-o doreste sau pe care ai vrea sa i-o poti oferi. Astfel de situatii pot fi:
• Orele suplimentare
• Munca in ture
• Situatii in care seful nu te lasa sa pleci la sedinta de la scola sau gradinita, ori atunci cand copilul se simte rau)
• O cultura organizationala in care oamenii nu discuta despre viata de familie sau nu recunosc valorile familiale
• O atmosfera de lucru stresanta din cauza relatiilor tensionate cu colegii sau din cauza supraincarcarii de sarcini
Studiile au demosntrat ca stresul, suprasolicitarea si relatiile tensionate de serviciu provoaca anxietate si depresie la sfarsitul zilei de munca. Acest lucru va interfera cu capacitatea noastra de a acorda atentie si afectiune copiilor.
Dupa o zi de munca obositoare, parintii au tendinta de a fi mai distanti fata de copii si in special tatii, sunt mai putin implicati in relatia cu copiii si mai severi. Lucrand peste program s-ar putea ca atunci cand ajungi acasa, copiii sa fie deja in pat si sa doarma sau este posibil ca dimineata sa pleci la serviciu inainte ca ei sa se trezeasca. Nu uita ca, desi uneori ai vrea sa povestesti copiilor cum a fost ziua ta la serviciu, chiar si un succes pe care l-ai avut, acestia sunt mult mai interesati de un joc pe calculator sau de jucariile lor decat de problemele tale de serviciu
Cum iti afecteaza munca timpul personal
Pentru a se dezvolta in mod armonios, copiii au nevoie de atentie si afectiune. Pentru a putea acorda atentia necesara copilului tau, ai nevoie de timp pe care sa il petreceti impreuna, dar la fel de important este si modul in care petreceti acest timp. Serviciul constituie un obstacol in relatia cu familia si copiii, intrucat iti afecteaza timpul pe care il petreci impreuna cu cei dragi. Daca esti stresat, suparat si obosit dupa o zi agitata la serviciu, iti va fi greu sa te detasezi de toate aceste probleme atunci cand ajungi acasa, iar gandul iti va ramane tot la problemele de la birou.
Copiii observa imediat cand nu le acorzi atentie, iar sentimentele lor pot fi afectate. Daca esti un parinte care se confrunta cu o situatie speciala (iti cresti singur/a copilul sau ai un copil cu dizabilitati) inseamna ca te confrunti cu alte provocari si probleme, care iti ingreuneaza si mai mult capacitatea de a separa problemele de serviciu de cele familiale.
Ce isi doresc copiii?
Dupa ce ajungi acasa de la serviciu, copiii s-ar putea sa nu iti dea timp sa iti revii putin, iar tu constati ca ai o multime de treburi de rezolvat. Imediat ce vei intra pe usa, copiii iti vor spune:
“Poti sa ma ajuti cu temele?”
“Ce mancam la cina? Mi-e foame.”
“Azi am dat lucrare si nu am stiut ce sa scriu.”
“Mihai nu vrea sa se mai joace cu mine.”
“Pot sa stau la calculator? Iesim in parc sa ma plimb cu bicicleta?”
Bebelusii si copiii mai mici care nu stiu inca sa vorbeasca si sa spuna ceea ce isi doresc, vor fi adesea obositi, mofturosi sau le va fi foame in momentul in care vei ajunge acasa. Ei vor avea nevoie de mangaieri si de prezenta ta. Este posibil ca si micutul tau sa aiba o zi proasta la gradinita sau la scoala si este bine sa stii sau sa iti dai seama daca e asa, ca sa fii pregatita pentru orice reactie din partea lui.
Cand suntem stresati si obositi avem tendinta de a considera ca si cresterea si ingrijirea micutilor este un al doilea job. Indicat este sa iti amintesti de fiecare data cat de important si frumos este sa ai un copil si sa te bucuri ca dupa o zi de munca il revezi si te poti juca impreuna cu el.
Sfaturi care te ajuta sa faci fata treburilor de acasa dupa o zi de munca
Iata mai jos cateva ponturi care te vor ajuta sa lasi deoparte problemele de serviciu si sa te concentrezi asupra timpului petrecut alaturi de copii:
• Incearca sa faci o trecere in revista a problemelor aparute in timpul zilei si a proiectelor pe care le ai la serviciu inainte de a pleca de la birou. Acest lucru te va ajuta sa faci trecerea de la mediul profesional la mediul familial.
• Daca mai ai ceva urgent de rezolvat, mai bine mai stai putin peste program decat sa iti iei de lucru acasa. Cu toate acestea, nu trebuie sa exagerezi cu statul peste program, decat atunci cand este vorba de o problema importanta ce nu suporta amanare
• Incearca sa te organizezi cat mai bine si sa rezolvi sarcinile mai dificile la prima ora, decat sa le lasi spre sfarsitul programului
• In drum spre casa incearca sa te deconectezi citind o carte sau ascultand muzica
• Odata ce ai ajuns acasa, incearca sa iti creezi un ritual sau o rutina care sa te ajute sa te adaptezi mai usor si sa schimbi rolul de angajat cu cel de parinte
• Discuta cu partenerul tau si cu copilul mai mare despre efortul pe care il faci ca sa te adaptezi dupa o zi de munca, incearca sa intelegi si punctual lor de vedere si sa ai asteptari rezonabile de la cei dragi
Fii realist
Ar fi minunat daca ai putea de fiecare data sa lasi grijile si problemele de serviciu deoparte si sa incerci sa fii un parinte perfect. De asemenea, ideal ar fi ca si copiii sa se gandeasca mai mult la sanatatea ta si la starea ta generala, insa nu intotdeauna se intampla asa.
Uneori se intampla sa te confrunti cu situatii de urgenta, cand micutul se simte rau sau cand trebuie sa ramai multe ore peste program la serviciu ori sa pleci intr-o delegatie, dar legatura puternica cu cei dragi te va ajuta mereu sa treci mai usor peste toate aceste incercari dificile.
Nu exista o reteta universala pentru a face fata cu brio problemelor de acasa. Fiecare dintre noi se confrunta cu situatii speciale si fiecare relatie de familie este unica in felul ei. Trebuie sa iei in considerare nivelul tau de energie, personalitatea, stilul parental si nevoile copiilor tai. Avand asteptari realiste, vei reusi sa gasesti o modalitate de a echilibra viata de familie cu cea profesionala.
Anumite probleme de serviciu s-ar putea sa te impiedice sa ii oferi copilului tau atentia pe care si-o doreste sau pe care ai vrea sa i-o poti oferi. Astfel de situatii pot fi:
• Orele suplimentare
• Munca in ture
• Situatii in care seful nu te lasa sa pleci la sedinta de la scola sau gradinita, ori atunci cand copilul se simte rau)
• O cultura organizationala in care oamenii nu discuta despre viata de familie sau nu recunosc valorile familiale
• O atmosfera de lucru stresanta din cauza relatiilor tensionate cu colegii sau din cauza supraincarcarii de sarcini
Studiile au demosntrat ca stresul, suprasolicitarea si relatiile tensionate de serviciu provoaca anxietate si depresie la sfarsitul zilei de munca. Acest lucru va interfera cu capacitatea noastra de a acorda atentie si afectiune copiilor.
Dupa o zi de munca obositoare, parintii au tendinta de a fi mai distanti fata de copii si in special tatii, sunt mai putin implicati in relatia cu copiii si mai severi. Lucrand peste program s-ar putea ca atunci cand ajungi acasa, copiii sa fie deja in pat si sa doarma sau este posibil ca dimineata sa pleci la serviciu inainte ca ei sa se trezeasca. Nu uita ca, desi uneori ai vrea sa povestesti copiilor cum a fost ziua ta la serviciu, chiar si un succes pe care l-ai avut, acestia sunt mult mai interesati de un joc pe calculator sau de jucariile lor decat de problemele tale de serviciu
miercuri, 23 martie 2011
A iubi înseamnă a ierta…
A iubi înseamnă a ierta…
Am selectat câteva fragmenţele superbe despre iertare găsite într-o revistă. Cât de frumos e omul care are puterea să-şi ceară iertare când greşeşte şi mai ales omul care ştie să ierte. Pe mine m-au acaparat rândurile de mai jos. Sper să vă placă!
"Am ajuns pe poziţia să înţeleg şi să justific acţiunile fiecărui om cu care intru în contact. Acţiuni care, la un moment dat, au provocat şi provoacă durere. Am observat că, nouă, oamenilor, ne lipseşte un element care este esenţial care face desosebirea între noi şi animale. Vorbim atât de des despre acest element, se fac emisuni TV, se scriu cărţi, apare în toate ziarele, în mai toate reclamele, s-au turnat şi se toarnă filme, se compun cântece, se scriu poezii…însă realitatea e una tristă: oricât de mediată e iubirea, de orice tip, omul nu ştie să iubească, şi asta pentru că una dintre cele mai importante caracteristici a iubirii e … iertarea, iertare la care oamenii se raportează foarte rar sau deloc.
Poţi spune „te iubesc” în foarte multe feluri, poţi arăta asta în şi mai multe feluri… însă adevăratul test al iubirii şi al prieteniei este atunci când eşti capabil/ă să ierţi. Ce înseamnă să ierţi? Înseamnă să uiţi! Expresia „iert, dar nu uit” este un slogan imbecil, care n-are nici o legătură cu iubirea sau cu iertarea, ci cu orgoliul. Acest slogan arată că omul e permanent în conflict cu sine … Raţional şi emoţional – cică – a iertat, însă faptul că i s-a greşit nu uită. Atunci ce a iertat? Ce iertăm atunci când iertăm? Nu iertăm oare greşeala? Că pe cel care a greşit îl iubim… iertăm greşeala, ca să îl putem iubi în continuare. În momentul în care nu uităm, dovedim ca ego-ul e mai puternic decât iubirea, şi că de fapt…nu am ţinut şi nu am apreciat omul acela…Am iubit, dar nu acea persoană…ci poate imaginea noastră din acea persoană. Iar atunci când nu putem ierta, de fapt nu ne iertăm pe noi înşine (în primul rând). "Zeului" dinlăutru nu-i convine faptul că a fost „pocnit” de un muritor…
Noi „iertăm” pentru că aşa se cade. Însă nu înţelgem un lucru: şi anume că „a iubi înseamnă a ierta”. În realitate resentimentele vor exista întotdeauna. Atât timp cât exista ego şi e mai puternic decât omul de alături care ţi-a greşit."
E pacat sa mori fara sa fi trait.Nu esti raspunzator pentru ca te nasti.Dar esti direct raspunzator pentru ca traiesti.Vietile noastre se incheie in ziua cand ramanam tacuti in privinta lucrurilor care conteaza.Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume!
"..Suntem ceea ce gandim,tot ceea ce suntem i-a nastere din gandurile noastre,cu gandurile noastre construim lumea..."-Budha
Am selectat câteva fragmenţele superbe despre iertare găsite într-o revistă. Cât de frumos e omul care are puterea să-şi ceară iertare când greşeşte şi mai ales omul care ştie să ierte. Pe mine m-au acaparat rândurile de mai jos. Sper să vă placă!
"Am ajuns pe poziţia să înţeleg şi să justific acţiunile fiecărui om cu care intru în contact. Acţiuni care, la un moment dat, au provocat şi provoacă durere. Am observat că, nouă, oamenilor, ne lipseşte un element care este esenţial care face desosebirea între noi şi animale. Vorbim atât de des despre acest element, se fac emisuni TV, se scriu cărţi, apare în toate ziarele, în mai toate reclamele, s-au turnat şi se toarnă filme, se compun cântece, se scriu poezii…însă realitatea e una tristă: oricât de mediată e iubirea, de orice tip, omul nu ştie să iubească, şi asta pentru că una dintre cele mai importante caracteristici a iubirii e … iertarea, iertare la care oamenii se raportează foarte rar sau deloc.
Poţi spune „te iubesc” în foarte multe feluri, poţi arăta asta în şi mai multe feluri… însă adevăratul test al iubirii şi al prieteniei este atunci când eşti capabil/ă să ierţi. Ce înseamnă să ierţi? Înseamnă să uiţi! Expresia „iert, dar nu uit” este un slogan imbecil, care n-are nici o legătură cu iubirea sau cu iertarea, ci cu orgoliul. Acest slogan arată că omul e permanent în conflict cu sine … Raţional şi emoţional – cică – a iertat, însă faptul că i s-a greşit nu uită. Atunci ce a iertat? Ce iertăm atunci când iertăm? Nu iertăm oare greşeala? Că pe cel care a greşit îl iubim… iertăm greşeala, ca să îl putem iubi în continuare. În momentul în care nu uităm, dovedim ca ego-ul e mai puternic decât iubirea, şi că de fapt…nu am ţinut şi nu am apreciat omul acela…Am iubit, dar nu acea persoană…ci poate imaginea noastră din acea persoană. Iar atunci când nu putem ierta, de fapt nu ne iertăm pe noi înşine (în primul rând). "Zeului" dinlăutru nu-i convine faptul că a fost „pocnit” de un muritor…
Noi „iertăm” pentru că aşa se cade. Însă nu înţelgem un lucru: şi anume că „a iubi înseamnă a ierta”. În realitate resentimentele vor exista întotdeauna. Atât timp cât exista ego şi e mai puternic decât omul de alături care ţi-a greşit."
E pacat sa mori fara sa fi trait.Nu esti raspunzator pentru ca te nasti.Dar esti direct raspunzator pentru ca traiesti.Vietile noastre se incheie in ziua cand ramanam tacuti in privinta lucrurilor care conteaza.Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume!
"..Suntem ceea ce gandim,tot ceea ce suntem i-a nastere din gandurile noastre,cu gandurile noastre construim lumea..."-Budha
marți, 22 martie 2011
Iubire-Jacques Salome
Nu e de ajuns sa ii spun te iubesc
daca nu pot primi toata aceasta
dragoste in mine,
Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit
daca relatia mea nu este in acord
cu darul iubirii primite.
Nu e de ajuns sa imi exprim dorintele,
trebuie de asemenea
sa accept sa nu le impun.
Nu e de ajuns ca ea sa-mi spuna dorintele ei,
daca nu stiu sa le primesc
sau sa le amplific.
Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca vreau o relatie de cuplu
cand eu imi doresc doar sa ne intalnim.
Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei
daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.
Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca ma poate iubi,
daca mie mi-e teama de iubire
sau mi-e frica sa devin dependent.
Nu e de ajuns sa ma las iubit
daca nu sunt sigur de propriile mele sentimente.
daca nu pot primi toata aceasta
dragoste in mine,
Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit
daca relatia mea nu este in acord
cu darul iubirii primite.
Nu e de ajuns sa imi exprim dorintele,
trebuie de asemenea
sa accept sa nu le impun.
Nu e de ajuns ca ea sa-mi spuna dorintele ei,
daca nu stiu sa le primesc
sau sa le amplific.
Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca vreau o relatie de cuplu
cand eu imi doresc doar sa ne intalnim.
Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei
daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.
Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca ma poate iubi,
daca mie mi-e teama de iubire
sau mi-e frica sa devin dependent.
Nu e de ajuns sa ma las iubit
daca nu sunt sigur de propriile mele sentimente.
Psihologia iubirii
Psihologia descrie iubirea ca find un fenomen socio-cognitiv. Psihologul Robert Sternberg a formulat un triunghi al iubiri si a argumentat cum iubirea are trei componente diferite: Intimitatea, Angajamentul si Pasiunea. Intimitatea este forma sub care doua persoane isi pot impartasi secrete si diverse detali ale vieti lor private. Intimitatea apare de obicei in relatile de prietenie si iubire. Angajamentul, pe de alta parte, este asteptarea ca relatia sa dureze la nesfarsit. Ultima si cea mai cunoscuta forma de iubire este atractia sexuala si pasiunea. Iubirea pasionala este aratata in momentele de "nebunie" al iubirii cat si in iubirea romantica. Acest aspect a condus cercetatori precum Yela la definirea si mai amanuntita a Pasiunii prin separarea celor variante: Pasiunea Erotica si Pasiunea Romantica. Urmand teorii din electricitate cum ar fi cel al lui Coulomb, care arata ca incarcarile pozitive si cele negative se atrag, s-au dezvoltat analogii in varianta umana, cum ar fi: "personalitatile opuse se atrag". In ultimul secol, cercetari asupra inperecherii umane, ca de exemplu cele din psihologia evolutiva, au aratat faptul ca perechile se atrag datorita unei combinatii de "opozite", ex. persoanele cu sistem imunitar diferit au tendinta de a se atrage, placerile comune atrag, ca de exemplu asemanarile de personalitate, caracter, puncte de vedere, etc. Dealungul ultimilor ani au fost dezvoltate numeroase teorii de legare desrise in termeni de atasament, legaturi, si/sau afinitati. Oficialitati din West sunt in dezacord in doua concepte de baza, cel altruistic si cel narcisistic. Acest punt de vedere este reprezentat in lucrarile lui Scott Pec, al carui lucrari in campul psihologiei aplicate au explorat definitii ale iubirii si al rautatii. Peck sustine ca iubirea este o combinatie a "grijii pentru dezvoltarea spirituala al celuilalt", si narcisism simplu. In combinatie, iubirea este o activitate, nu doar un simplu sentiment.
sâmbătă, 19 martie 2011
Iubeste-ma
Iubeste-mi ochii dar lasa-mi privirea senina,
Cuprinde-mi mainile,dar nu-mi ucide mangaierile,
Sruta-mi buzele,
Dar nu-mi strivi soaptele nerostite inca,
Cine stie...
Poate candva Universul se va hrani din trupul meu,
Locuiesc intr-un tinut al tacerii,
Locuiesc cerul nascut direct din mare,
Locuiesc vantul,care nu stie-ncotro s-apuce...
Singuratatea este numai a celui care nu poate decat da,
Si nu stie sa primeasca...
Ca sa ii pot vorbi noptii,
Trebuie sa fiu noapte,
Ca sa ii pot vorbi zilei,
Trebuie sa fiu zi,
Dar ca sa pot vorbi cu tine,
Nu pot fi nici zi nici noapte,
Pentru ca esti,pentru ca sunt..
Noi doi prea tristi...
Corabii ce se pierd in vant..
A iubi înseamnă să te angajezi fără garanţie, să te dăruieşti în totalitate în speranţa că iubirea ta va produce iubire în persoana iubită.
Erich Fromm-Arta de a iubi
Cuprinde-mi mainile,dar nu-mi ucide mangaierile,
Sruta-mi buzele,
Dar nu-mi strivi soaptele nerostite inca,
Cine stie...
Poate candva Universul se va hrani din trupul meu,
Locuiesc intr-un tinut al tacerii,
Locuiesc cerul nascut direct din mare,
Locuiesc vantul,care nu stie-ncotro s-apuce...
Singuratatea este numai a celui care nu poate decat da,
Si nu stie sa primeasca...
Ca sa ii pot vorbi noptii,
Trebuie sa fiu noapte,
Ca sa ii pot vorbi zilei,
Trebuie sa fiu zi,
Dar ca sa pot vorbi cu tine,
Nu pot fi nici zi nici noapte,
Pentru ca esti,pentru ca sunt..
Noi doi prea tristi...
Corabii ce se pierd in vant..
A iubi înseamnă să te angajezi fără garanţie, să te dăruieşti în totalitate în speranţa că iubirea ta va produce iubire în persoana iubită.
Erich Fromm-Arta de a iubi
Sportul face copiii mai inteligenţi
Atunci când fac exerciţii fizice, pe lângă forţa musculară, copiii îşi sporesc şi capacitatea de funcţionare a creierului.
De STEVE AYAN
În ciuda numeroaselor date care arată că exerciţiile regulate sunt benefice pentru creierul unui adult, atunci când este vorba de copiii care merg la şcoală, persistă ideea că sportivii sunt mai înceţi la minte. Imaginea conducătorului echipei de fotbal contrastează cu cea a câştigătorului concursului de matematică. În fond, cele două tipuri necesită talente care sunt aparent incompatibile: forţă fizică versus inteligenţă. Alergatul şi jocul cu mingea par, în cel mai bun caz, tangenţiale adevăratului efort de învăţare şi, în cel mai rău caz, o distragere de la acesta.
Părinţii, profesorii şi cei care elaborează politicile educaţionale au pus în opoziţie educaţia fizică cu studiul şcolar, deşi pe de altă parte, trâmbiţează că exerciţiile fizice reprezintă antidotul obezităţii şi al sănătăţii precare. Începând cu perioada preşcolară şi continuând în fazele ulterioare, profesorii îi încurajează pe copii să fie mai degrabă liniştiţi, decât zglobii. În multe şcoli au fost reduse orele de educaţie fizică pentru a face loc celor trei R (Reading, wRiting, and aRithmetic, în traducere – citit, scris, aritmetică). Iar atunci când notele la testele standardizate reprezintă prioritatea zero pentru părinţi, politicieni şi alţi decidenţi din sistemul educaţional, profesorii se pot simţi presaţi să îi îndrepte pe elevi spre ţeluri academice şi să îi îndepărteze de cele sportive.
Însă, din ce în ce mai multe dovezi sugerează că o asemenea abordare este eronată. Timpul petrecut cu jocurile în aer liber sau practicând un sport în echipă îi poate ajuta pe copii să se concentreze mai bine şi să îşi îmbunătăţească performanţele şcolare. Studii recente au evidenţiat o legătură între performanţa cognitivă a elevilor şi parametrii sănătăţii fizice, cum ar fi capacitatea aerobică – capacitatea inimii, a plămânilor şi a vaselor de sânge de a susţine efortul fizic intens – şi indicele masei corporale (IMC), care reflectă raportul dintre greutate şi înălţime. Mai mult decât atât, includerea copiilor în programe de exerciţii fizice pare să îi ajute să exceleze în sarcinile academice. Cercetătorii ne dezvăluie, de asemenea, cum exerciţiile dezvoltă capacităţile psihice, favorizând realizarea unor conexiuni noi între neuronii cerebrali.
De la agilitate la abilitate
La persoanele adulte, exerciţiile aerobice regulate sunt asociate cu îmbunătăţirea capacităţilor intelectuale şi, în timp, cu o rată mai scăzută a declinului cognitiv şi un risc mai redus de demenţă. Specialiştii în psihologia dezvoltării sugerează de multă vreme că la copii există o corelaţie între dezvoltarea fizică şi cea mentală. În primii ani de viaţă, agilitatea creează abilitatea: prin manipularea obiectelor, cum sunt întrerupătoarele sau fermoarele, copiii între doi şi cinci ani îşi formează o bază de cunoştinţe despre lumea reală. De exemplu, un micuţ care construieşte cu cuburi sau se foloseşte de unelte simple câştigă experienţă în relaţia cu legile de bază ale fizicii: atunci când cuburile sunt puse strâmb, copilul învaţă că turnul lui se dărâmă; dacă lasă ciocanul să cadă, descoperă că se poate răni la picior.
Însă, deşi beneficiile cognitive ale manipulării jucăriilor şi diferitelor unelte sunt bine-cunoscute, doar în ultimul deceniu cercetătorii au descoperit o conexiune între activitatea fizică mai intensă şi intelectul copiilor. În 2008, psihologul Charles H. Hillman, de la Universitatea Illinois, Statele Unite, şi colegii săi au analizat rezultatele cercetărilor asupra exerciţiilor fizice şi cogniţiei, începând cu anii ’90. Analiza lor a inclus aproximativ douăsprezece studii realizate cu copii şi adolescenţi, cele mai multe dintre acestea arătând că un nivel ridicat al capacităţii aerobice – nu forţă musculară sau flexibilitate – este asociat cu performanţe superioare la testele şcolare standardizate. Cu alte cuvinte, cu cât un tânăr are o condiţie fizică mai bună, cu atât are şanse mai mari să ia note bune – o legătură care este valabilă începând cu şcoala primară şi până la colegiu.
De exemplu, în 2007, o echipă condusă de cercetătorul în domeniul educaţiei Darla M. Castelli, de la Universitatea Illinois, a evaluat condiţia fizică a 259 de elevi de clasa a treia şi a cincea, măsurând indicele masei corporale şi supunându-i la o probă de alergare pentru a le testa forţa musculară. Cercetătorii au aflat că performanţa medie a unui copil la testele de matematică şi citire erau direct corelate cu capacitatea aerobică – adică, distanţa pe care puteau alerga.
În sprijinul ipotezei unei legături între condiţia fizică şi pregătirea teoretică, specialistul în neuroştiinţe Hans-Georg Kuhn, de la Universitatea Gothenburg, din Suedia, împreună cu colegii săi, a descoperit recent o legătură între capacitatea aerobică şi IQ-ul adulţilor tineri. Într-un studiu publicat în noiembrie 2009, cercetătorii au analizat rezultatele obţinute de mai mult de un milion de bărbaţi la testele fizice şi de inteligenţă la care au fost supuşi la înrolarea în armată, la vârsta de 18 ani. Şi de această dată, rezultatele au arătat că o capacitate crescută de efort cardiovascular, nu forţa musculară, a fost asociată cu inteligenţa generală. Iar după cercetarea altor informaţii din baza de date naţională, cercetătorii au descoperit că o condiţie fizică bună la vârsta de 18 ani era corelată cu un nivel mai ridicat al performanţelor academice ulterioare.
În mai 2001, împreună cu colegii săi, psihologul Christian Roberts de la Universitatea California, Los Angeles, Statele Unite, a adus argumente suplimentare în sprijinul ideii că o condiţie fizică bună şi succesul academic sunt legate. Cercetătorii au testat performanţele atletice ale 1.989 de elevi din clasele a V-a, a VII-a şi a IX-a, care urmau cursurile şcolilor din California, cronometrând cât de repede puteau alerga (sau merge) pe o distanţă de o milă şi măsurându-le indicele masei corporale; apoi, cercetătorii au corelat aceşti parametri ai condiţiei fizice cu notele de la testele standard. Rezultatele au arătat că elevii care au parcurs distanţa mergând într-un timp mai mare decât standardele din California – sau a căror BMI se situau deasupra valorilor standard la nivel naţional – au avut note mai mici la testele de matematică, citire şi gramatică comparativ cu elevii cu o condiţie fizică superioară, chiar şi faţă de copiii ai căror părinţi aveau un nivel educaţional similar.
Cititul, scrisul şi jocul de rugby
Chiar dacă există o corelaţie puternică între condiţia fizică şi performanţele şcolare, asta nu înseamnă neapărat că exerciţiile fizice duc la îmbunătăţiri de natură cognitivă. Acestea pot, pur şi simplu, să indice că părinţii care îşi încurajează copiii să facă exerciţii fizice sunt şi cei care îi împing să înveţe mai mult. Prezenţa unor părinţi implicaţi, mai degrabă decât constituţia atletică, ar putea explica cultivarea abilităţilor şcolare.
Pentru a stabili dacă exerciţiile fizice au un efect direct asupra capacităţilor intelectuale, cercetătorii realizează aşa-numitele studii de intervenţie, în care sunt adăugate exerciţiile fizice în programul zilnic al copilului şi apoi este evaluat impactul asupra studiului, memoriei şi capacităţii de concentrare. Multe dintre aceste studii evidenţiază faptul că o pregătire fizică superioară poate contribui la îmbunătăţirea rezultatelor obţinute la teste şi a performanţelor şcolare. În 2008, specialistul în cinetică umană Phillip D. Tomporowski, de la Universitatea Georgia, şi colegii săi au studiat rezultatele obţinute de 12 echipe de cercetare care au implicat elevi de şcoală în programe de exerciţii fizice pentru perioade cuprinse între 20 de zile şi şase luni. Echipa condusă de Tomporowski a concluzionat că implicarea copiilor în activităţi fizice poate ascuţi inteligenţa, poate creşte creativitatea şi abilităţile de organizare şi poate îmbunătăţi performanţele şcolare la matematică şi la citire (raportat la valorile standard ale acestor trăsături şi abilităţi).
În urma unei analize realizate în 2008 asupra unui număr de 17 studii (din care şapte au presupus intensificarea activităţii fizice la copii), cercetătorii în domeniul sănătăţii François Trudeau, de la Universitatea din Quebec, Canada, şi Roy J. Shephard, de la Universitatea Toronto, Canada, au concluzionat că introducerea în programa şcolară a unui program de exerciţii fizice cu durata de până la o oră pe zi nu are ca rezultat reducerea performanţelor şcolare. Ei au descoperit, în schimb, că mai multă activitate fizică a dus de cele mai multe ori la îmbunătăţirea acestor performanţe, chiar dacă timpul pentru exerciţii fizice a fost obţinut prin reducerea timpului acordat citirii, scrierii şi aritmeticii.
Unii cercetători sugerează că activitatea fizică poate fi benefică performanţelor şcolare în primul rând pentru că îmbunătăţeşte un anume set de funcţii cognitive. Multe dintre acestea sunt subordonate funcţiei de execuţie, capacitatea de a planifica şi organiza acţiuni directe. În sala de clasă, aptitudinile de execuţie îi ajută pe elevi să fie atenţi, să decidă când să ia notiţe sau să pună întrebări şi să îşi organizeze temele. Se consideră, de asemenea, că participarea la orele de educaţie fizică dezvoltă memoria de lucru – capacitatea de a reţine cifre şi cuvinte, suficient de mult pentru a le manipula mental. Studiile au mai arătat că exerciţiile fizice influenţează mai puţin – sau chiar deloc – abilităţile perceptive, cum ar fi recunoaşterea obiectelor, fluenţa verbală şi capacitatea de a vizualiza şi manipula mental obiecte sau spaţii.
Este posibil să fie necesară depăşirea unui prag minim de efort de către copii, înainte de a putea obţine beneficii cognitive în urma exerciţiilor fizice. În 2007, de exemplu, psihologul clinician Catherine L. Davis, de la Universitatea Georgia, împreună cu Tomporowski şi colegii lor au realizat un experiment la care au participat 94 de copii supraponderali, cu vârsta cuprinsă între şapte şi unsprezece ani, împărţiţi aleatoriu în echipe: unii nu făceau deloc exerciţii, alţii făceau câte 20 de minute, iar alţii câte 40 de minute de exerciţii aerobice, ca alergarea sau săriturile cu coarda, cinci zile pe săptămână. Înainte şi după 15 săptămâni de aplicare a programului, copiii au dat un test standardizat care a măsurat capacitatea de planificare, de concentrare a atenţiei şi de a procesa informaţia. La copiii supuşi programului de 40 de minute s-a înregistrat o îmbunătăţire semnificativă la nivelul componentei de planificare, însă la cei care participaseră la programul de 20 de minute - ca şi la cei care nu avuseseră nici un fel de activitate fizică – nu s-au înregistrat îmbunătăţiri la niciunul dintre indicatorii avuţi în vedere.
Cercetătorii nu cunosc încă exact ce fel de exerciţii aerobice – sporturi de echipă, alergare sau ciclism – influenţează cel mai mult dezvoltarea intelectuală. Studiile sunt foarte diferite în ceea ce priveşte activităţile fizice pe care le includ şi măsoară şi este posibil ca orice activitate care intensifică activitatea cardiacă să fie potrivită. În anumite situaţii – cele în care activitatea fizică se realizează într-un cadru organizat -, practicarea sporturilor de echipă şi a strategiilor de joc ar putea fi considerată responsabilă pentru o parte din efectele pe care le are activitatea fizică asupra funcţiei executive. În genere, copiii care se află spre limita inferioară a performanţelor fizice şi cognitive pot beneficia mai mult de efectele activităţii fizice decât cei care se situează la un nivel rezonabil de performanţă atât în sala de clasă, cât şi în sala de sport.
Pe lângă exerciţiile fizice obişnuite, perioadele scurte de mişcare pot îmbunătăţi capacitatea de concentrare a copiilor. În 2006, cercetătorul în domeniul educaţiei Mathew T. Mahar, de la Universitatea din Carolina de Est, împreună cu colegii săi, a aplicat unui număr de 243 de elevi de clasa a III-a şi a IV-a, din Carolina de Nord, un program care includea o pauză zilnică de 10-20 minute în timpul orelor. În această pauză, copiii erau rugaţi să se ridice şi să efectueze mişcări energice, precum bătutul din palme, săritul, tropăitul şi altele. Evaluatori specializaţi i-au observat pe copii înainte, în timpul şi după patru-opt săptămâni de aplicare a acestui program, măsurând comportamentul în timpul sarcinii – atenţia faţă de profesor, participarea la discuţiile din clasă etc. Cercetătorii au observat că, prin participarea la program, copiii au rămas conectaţi la sarcină în timpul orelor cu aproximativ 8% mai mult decât anterior. Elevii care erau cel mai uşor de distras, şi-au îmbunătăţit capacitatea de concentrare a atenţiei cu 20%. Astfel, mai mult decât îmbunătăţirea performanţelor prin schimbări durabile în condiţia fizică, simplul fapt de a le oferi copiilor o şansă să se mişte în timpul unei zile de şcoală le poate dezvolta acestora capacitatea de a învăţa.
Exerciţii de brain-building
Deşi cercetătorii nu pot spune exact de ce exerciţiile fizice sunt benefice creierului, studiile efectuate pe animale sugerează că activitatea fizică ar putea stimula creşterea neuronilor în regiunile cerebrale asociate memoriei şi funcţiei de execuţie.
Studii datând încă din anii ’70 au arătat că şobolanii crescuţi în cuşti spaţioase, prevăzute cu jucării, crengi pe care să urce şi alte obiecte care aveau proprietatea de a-i stimula fizic şi mental au dezvoltat un cortex cerebral mai gros, o arie a creierului cu rol în procesele cognitive complexe şi luarea deciziilor (printre multe alte funcţii). Şobolanii care au prezentat aceste schimbări la nivel cerebral au avut performanţe mai bune la sarcinile de memorie comparativ cu animalele crescute în cuşti mici şi goale. Rozătoarele din aceste studii au beneficiat de solicitare fizică, dar şi de stimulare mentală, fiind însă neclar care dintre cele două au contribuit la producerea schimbărilor cognitive – sau dacă au contribuit amândouă.
Mai recent, cercetătorii au început să descopere substanţe chimice specifice, prezente la nivel cerebral, care ar putea fi responsabile de stimularea îmbunătăţirii tonusului mental. Specialistul în neuroştiinţe Henriette van Praag, de la National Institute on Aging din Baltimore, Statele Unite, şi colegii săi au descoperit, printre alte echipe de cercetare, că exerciţiile fizice cresc nivelul proteinelor din creier care contribuie la construirea infrastructurii ce susţine învăţarea şi memoria la şoareci. Aceste molecule includ factorul de creştere a endoteliului vascular (VEGF), care contribuie la dilatarea vaselor de sânge şi factorul neurotrofic derivat (BDNF), care facilitează dezvoltarea prelungirilor neuronilor, numite axoni, formaţiuni prin intermediul cărora se realizează legăturile dintre neuroni. Asemenea structuri biologice pot crea sau întări reţele neuronale cerebrale extinse, care transmit şi procesează informaţii.
În situaţii specifice, activitatea fizică poate determina construirea unor asemenea structuri la nivelul unei anumite părţi a hipocampului numită girul dinţat. Hipocampul este adesea comparat cu un tablou de comandă subordonat memoriei, care ţine informaţia grupată astfel încât aceasta să fie păstrată. Într-un studiu publicat în 2008, neurobiolgul Shu-jie Lou şi colegii săi de la Universitatea Shanghai, China, au antrenat şobolani în vârstă de cinci luni, pe o roată de alergare din cuşca lor. (Un şobolan sănătos poate alerga cu uşurinţă câteva mile pe zi.) După o săptămână, celulele nervoase din girul dinţat al acestor şobolani conţineau niveluri mai ridicate de VEGF, BDNF şi alte molecule care susţin dezvoltarea neuronală, comparativ cu rozătoarele care nu alergaseră. Şi totuşi, alergarea excesivă s-a dovedit contraproductivă: după o săptămână de alergare pe roată, câteva ore pe zi, concentraţia de factori de creştere neuronală din hipocamp a scăzut. Astfel, formele extreme de antrenament fizic ar putea fi mai puţin stimulative intelectual decât activitatea fizică moderată.
Există dovezi care sugerează că factorii de dezvoltare neuronală înregistrează şi la oameni o creştere după efectuarea de exerciţii aerobice. În 2008, psihiatrul Cindy Law, de la Universitatea din Hong Kong, şi colegii săi au descoperit că doar 15 minute de exerciţii de step aerobic, au determinat creşterea nivelului de BDNF din serul sangvin al 16 voluntari. (Aceste valori sunt de regulă reduse în sindroamele psihiatrice, cum este sindromul depresiv, în care dezvoltarea şi reconstrucţia neuronală sunt de asemenea oprite, sugerând că valorile la nivelul serului sanguin corespund valorilor înregistrate la nivel cerebral.) Şi totuşi, la fel ca în cazul şobolanilor, exerciţiile energice susţinute pot avea efectul invers. Într-un alt studiu, mai redus ca amploare, din 2008, epidemiologul Shuzo Kumagai, de la Universitatea Kyushu, din Japonia, şi colegii săi au observat concentraţii mici de BDNF la 12 bărbaţi care erau implicaţi în activităţi fizice de genul alergării pe distanţe mari sau tenis, mai mult de 16 ore pe săptămână pe o perioadă de mai mult de trei ani, comparativ cu 14 persoane sedentare.
Evident, nu orice elev poate fi un sportiv de succes, iar pentru a avea rezultate bune la şcoală, mulţi copii trebuie să aleagă temele în locul alergatului ore în şir în curte. Părinţii ar trebui însă să îşi încurajeze copiii să facă loc activităţilor fizice în orarul lor încărcat.
Şi educatorii ar trebui să admită că educaţia fizică înseamnă antrenarea creierului şi antrenarea trupului în acelaşi timp şi să îi acorde un rol central în cadrul activităţilor şcolare. Dacă profesorii doresc elevi mai atenţi, ar trebui să îi lase să fie mai activi fizic în cursul orelor petrecute la şcoală. Cei mai mulţi dintre au o înclinaţie naturală spre mişcare, prin urmare tot ce trebuie să facă adulţii este să nu le stea în cale.
De STEVE AYAN
În ciuda numeroaselor date care arată că exerciţiile regulate sunt benefice pentru creierul unui adult, atunci când este vorba de copiii care merg la şcoală, persistă ideea că sportivii sunt mai înceţi la minte. Imaginea conducătorului echipei de fotbal contrastează cu cea a câştigătorului concursului de matematică. În fond, cele două tipuri necesită talente care sunt aparent incompatibile: forţă fizică versus inteligenţă. Alergatul şi jocul cu mingea par, în cel mai bun caz, tangenţiale adevăratului efort de învăţare şi, în cel mai rău caz, o distragere de la acesta.
Părinţii, profesorii şi cei care elaborează politicile educaţionale au pus în opoziţie educaţia fizică cu studiul şcolar, deşi pe de altă parte, trâmbiţează că exerciţiile fizice reprezintă antidotul obezităţii şi al sănătăţii precare. Începând cu perioada preşcolară şi continuând în fazele ulterioare, profesorii îi încurajează pe copii să fie mai degrabă liniştiţi, decât zglobii. În multe şcoli au fost reduse orele de educaţie fizică pentru a face loc celor trei R (Reading, wRiting, and aRithmetic, în traducere – citit, scris, aritmetică). Iar atunci când notele la testele standardizate reprezintă prioritatea zero pentru părinţi, politicieni şi alţi decidenţi din sistemul educaţional, profesorii se pot simţi presaţi să îi îndrepte pe elevi spre ţeluri academice şi să îi îndepărteze de cele sportive.
Însă, din ce în ce mai multe dovezi sugerează că o asemenea abordare este eronată. Timpul petrecut cu jocurile în aer liber sau practicând un sport în echipă îi poate ajuta pe copii să se concentreze mai bine şi să îşi îmbunătăţească performanţele şcolare. Studii recente au evidenţiat o legătură între performanţa cognitivă a elevilor şi parametrii sănătăţii fizice, cum ar fi capacitatea aerobică – capacitatea inimii, a plămânilor şi a vaselor de sânge de a susţine efortul fizic intens – şi indicele masei corporale (IMC), care reflectă raportul dintre greutate şi înălţime. Mai mult decât atât, includerea copiilor în programe de exerciţii fizice pare să îi ajute să exceleze în sarcinile academice. Cercetătorii ne dezvăluie, de asemenea, cum exerciţiile dezvoltă capacităţile psihice, favorizând realizarea unor conexiuni noi între neuronii cerebrali.
De la agilitate la abilitate
La persoanele adulte, exerciţiile aerobice regulate sunt asociate cu îmbunătăţirea capacităţilor intelectuale şi, în timp, cu o rată mai scăzută a declinului cognitiv şi un risc mai redus de demenţă. Specialiştii în psihologia dezvoltării sugerează de multă vreme că la copii există o corelaţie între dezvoltarea fizică şi cea mentală. În primii ani de viaţă, agilitatea creează abilitatea: prin manipularea obiectelor, cum sunt întrerupătoarele sau fermoarele, copiii între doi şi cinci ani îşi formează o bază de cunoştinţe despre lumea reală. De exemplu, un micuţ care construieşte cu cuburi sau se foloseşte de unelte simple câştigă experienţă în relaţia cu legile de bază ale fizicii: atunci când cuburile sunt puse strâmb, copilul învaţă că turnul lui se dărâmă; dacă lasă ciocanul să cadă, descoperă că se poate răni la picior.
Însă, deşi beneficiile cognitive ale manipulării jucăriilor şi diferitelor unelte sunt bine-cunoscute, doar în ultimul deceniu cercetătorii au descoperit o conexiune între activitatea fizică mai intensă şi intelectul copiilor. În 2008, psihologul Charles H. Hillman, de la Universitatea Illinois, Statele Unite, şi colegii săi au analizat rezultatele cercetărilor asupra exerciţiilor fizice şi cogniţiei, începând cu anii ’90. Analiza lor a inclus aproximativ douăsprezece studii realizate cu copii şi adolescenţi, cele mai multe dintre acestea arătând că un nivel ridicat al capacităţii aerobice – nu forţă musculară sau flexibilitate – este asociat cu performanţe superioare la testele şcolare standardizate. Cu alte cuvinte, cu cât un tânăr are o condiţie fizică mai bună, cu atât are şanse mai mari să ia note bune – o legătură care este valabilă începând cu şcoala primară şi până la colegiu.
De exemplu, în 2007, o echipă condusă de cercetătorul în domeniul educaţiei Darla M. Castelli, de la Universitatea Illinois, a evaluat condiţia fizică a 259 de elevi de clasa a treia şi a cincea, măsurând indicele masei corporale şi supunându-i la o probă de alergare pentru a le testa forţa musculară. Cercetătorii au aflat că performanţa medie a unui copil la testele de matematică şi citire erau direct corelate cu capacitatea aerobică – adică, distanţa pe care puteau alerga.
În sprijinul ipotezei unei legături între condiţia fizică şi pregătirea teoretică, specialistul în neuroştiinţe Hans-Georg Kuhn, de la Universitatea Gothenburg, din Suedia, împreună cu colegii săi, a descoperit recent o legătură între capacitatea aerobică şi IQ-ul adulţilor tineri. Într-un studiu publicat în noiembrie 2009, cercetătorii au analizat rezultatele obţinute de mai mult de un milion de bărbaţi la testele fizice şi de inteligenţă la care au fost supuşi la înrolarea în armată, la vârsta de 18 ani. Şi de această dată, rezultatele au arătat că o capacitate crescută de efort cardiovascular, nu forţa musculară, a fost asociată cu inteligenţa generală. Iar după cercetarea altor informaţii din baza de date naţională, cercetătorii au descoperit că o condiţie fizică bună la vârsta de 18 ani era corelată cu un nivel mai ridicat al performanţelor academice ulterioare.
În mai 2001, împreună cu colegii săi, psihologul Christian Roberts de la Universitatea California, Los Angeles, Statele Unite, a adus argumente suplimentare în sprijinul ideii că o condiţie fizică bună şi succesul academic sunt legate. Cercetătorii au testat performanţele atletice ale 1.989 de elevi din clasele a V-a, a VII-a şi a IX-a, care urmau cursurile şcolilor din California, cronometrând cât de repede puteau alerga (sau merge) pe o distanţă de o milă şi măsurându-le indicele masei corporale; apoi, cercetătorii au corelat aceşti parametri ai condiţiei fizice cu notele de la testele standard. Rezultatele au arătat că elevii care au parcurs distanţa mergând într-un timp mai mare decât standardele din California – sau a căror BMI se situau deasupra valorilor standard la nivel naţional – au avut note mai mici la testele de matematică, citire şi gramatică comparativ cu elevii cu o condiţie fizică superioară, chiar şi faţă de copiii ai căror părinţi aveau un nivel educaţional similar.
Cititul, scrisul şi jocul de rugby
Chiar dacă există o corelaţie puternică între condiţia fizică şi performanţele şcolare, asta nu înseamnă neapărat că exerciţiile fizice duc la îmbunătăţiri de natură cognitivă. Acestea pot, pur şi simplu, să indice că părinţii care îşi încurajează copiii să facă exerciţii fizice sunt şi cei care îi împing să înveţe mai mult. Prezenţa unor părinţi implicaţi, mai degrabă decât constituţia atletică, ar putea explica cultivarea abilităţilor şcolare.
Pentru a stabili dacă exerciţiile fizice au un efect direct asupra capacităţilor intelectuale, cercetătorii realizează aşa-numitele studii de intervenţie, în care sunt adăugate exerciţiile fizice în programul zilnic al copilului şi apoi este evaluat impactul asupra studiului, memoriei şi capacităţii de concentrare. Multe dintre aceste studii evidenţiază faptul că o pregătire fizică superioară poate contribui la îmbunătăţirea rezultatelor obţinute la teste şi a performanţelor şcolare. În 2008, specialistul în cinetică umană Phillip D. Tomporowski, de la Universitatea Georgia, şi colegii săi au studiat rezultatele obţinute de 12 echipe de cercetare care au implicat elevi de şcoală în programe de exerciţii fizice pentru perioade cuprinse între 20 de zile şi şase luni. Echipa condusă de Tomporowski a concluzionat că implicarea copiilor în activităţi fizice poate ascuţi inteligenţa, poate creşte creativitatea şi abilităţile de organizare şi poate îmbunătăţi performanţele şcolare la matematică şi la citire (raportat la valorile standard ale acestor trăsături şi abilităţi).
În urma unei analize realizate în 2008 asupra unui număr de 17 studii (din care şapte au presupus intensificarea activităţii fizice la copii), cercetătorii în domeniul sănătăţii François Trudeau, de la Universitatea din Quebec, Canada, şi Roy J. Shephard, de la Universitatea Toronto, Canada, au concluzionat că introducerea în programa şcolară a unui program de exerciţii fizice cu durata de până la o oră pe zi nu are ca rezultat reducerea performanţelor şcolare. Ei au descoperit, în schimb, că mai multă activitate fizică a dus de cele mai multe ori la îmbunătăţirea acestor performanţe, chiar dacă timpul pentru exerciţii fizice a fost obţinut prin reducerea timpului acordat citirii, scrierii şi aritmeticii.
Unii cercetători sugerează că activitatea fizică poate fi benefică performanţelor şcolare în primul rând pentru că îmbunătăţeşte un anume set de funcţii cognitive. Multe dintre acestea sunt subordonate funcţiei de execuţie, capacitatea de a planifica şi organiza acţiuni directe. În sala de clasă, aptitudinile de execuţie îi ajută pe elevi să fie atenţi, să decidă când să ia notiţe sau să pună întrebări şi să îşi organizeze temele. Se consideră, de asemenea, că participarea la orele de educaţie fizică dezvoltă memoria de lucru – capacitatea de a reţine cifre şi cuvinte, suficient de mult pentru a le manipula mental. Studiile au mai arătat că exerciţiile fizice influenţează mai puţin – sau chiar deloc – abilităţile perceptive, cum ar fi recunoaşterea obiectelor, fluenţa verbală şi capacitatea de a vizualiza şi manipula mental obiecte sau spaţii.
Este posibil să fie necesară depăşirea unui prag minim de efort de către copii, înainte de a putea obţine beneficii cognitive în urma exerciţiilor fizice. În 2007, de exemplu, psihologul clinician Catherine L. Davis, de la Universitatea Georgia, împreună cu Tomporowski şi colegii lor au realizat un experiment la care au participat 94 de copii supraponderali, cu vârsta cuprinsă între şapte şi unsprezece ani, împărţiţi aleatoriu în echipe: unii nu făceau deloc exerciţii, alţii făceau câte 20 de minute, iar alţii câte 40 de minute de exerciţii aerobice, ca alergarea sau săriturile cu coarda, cinci zile pe săptămână. Înainte şi după 15 săptămâni de aplicare a programului, copiii au dat un test standardizat care a măsurat capacitatea de planificare, de concentrare a atenţiei şi de a procesa informaţia. La copiii supuşi programului de 40 de minute s-a înregistrat o îmbunătăţire semnificativă la nivelul componentei de planificare, însă la cei care participaseră la programul de 20 de minute - ca şi la cei care nu avuseseră nici un fel de activitate fizică – nu s-au înregistrat îmbunătăţiri la niciunul dintre indicatorii avuţi în vedere.
Cercetătorii nu cunosc încă exact ce fel de exerciţii aerobice – sporturi de echipă, alergare sau ciclism – influenţează cel mai mult dezvoltarea intelectuală. Studiile sunt foarte diferite în ceea ce priveşte activităţile fizice pe care le includ şi măsoară şi este posibil ca orice activitate care intensifică activitatea cardiacă să fie potrivită. În anumite situaţii – cele în care activitatea fizică se realizează într-un cadru organizat -, practicarea sporturilor de echipă şi a strategiilor de joc ar putea fi considerată responsabilă pentru o parte din efectele pe care le are activitatea fizică asupra funcţiei executive. În genere, copiii care se află spre limita inferioară a performanţelor fizice şi cognitive pot beneficia mai mult de efectele activităţii fizice decât cei care se situează la un nivel rezonabil de performanţă atât în sala de clasă, cât şi în sala de sport.
Pe lângă exerciţiile fizice obişnuite, perioadele scurte de mişcare pot îmbunătăţi capacitatea de concentrare a copiilor. În 2006, cercetătorul în domeniul educaţiei Mathew T. Mahar, de la Universitatea din Carolina de Est, împreună cu colegii săi, a aplicat unui număr de 243 de elevi de clasa a III-a şi a IV-a, din Carolina de Nord, un program care includea o pauză zilnică de 10-20 minute în timpul orelor. În această pauză, copiii erau rugaţi să se ridice şi să efectueze mişcări energice, precum bătutul din palme, săritul, tropăitul şi altele. Evaluatori specializaţi i-au observat pe copii înainte, în timpul şi după patru-opt săptămâni de aplicare a acestui program, măsurând comportamentul în timpul sarcinii – atenţia faţă de profesor, participarea la discuţiile din clasă etc. Cercetătorii au observat că, prin participarea la program, copiii au rămas conectaţi la sarcină în timpul orelor cu aproximativ 8% mai mult decât anterior. Elevii care erau cel mai uşor de distras, şi-au îmbunătăţit capacitatea de concentrare a atenţiei cu 20%. Astfel, mai mult decât îmbunătăţirea performanţelor prin schimbări durabile în condiţia fizică, simplul fapt de a le oferi copiilor o şansă să se mişte în timpul unei zile de şcoală le poate dezvolta acestora capacitatea de a învăţa.
Exerciţii de brain-building
Deşi cercetătorii nu pot spune exact de ce exerciţiile fizice sunt benefice creierului, studiile efectuate pe animale sugerează că activitatea fizică ar putea stimula creşterea neuronilor în regiunile cerebrale asociate memoriei şi funcţiei de execuţie.
Studii datând încă din anii ’70 au arătat că şobolanii crescuţi în cuşti spaţioase, prevăzute cu jucării, crengi pe care să urce şi alte obiecte care aveau proprietatea de a-i stimula fizic şi mental au dezvoltat un cortex cerebral mai gros, o arie a creierului cu rol în procesele cognitive complexe şi luarea deciziilor (printre multe alte funcţii). Şobolanii care au prezentat aceste schimbări la nivel cerebral au avut performanţe mai bune la sarcinile de memorie comparativ cu animalele crescute în cuşti mici şi goale. Rozătoarele din aceste studii au beneficiat de solicitare fizică, dar şi de stimulare mentală, fiind însă neclar care dintre cele două au contribuit la producerea schimbărilor cognitive – sau dacă au contribuit amândouă.
Mai recent, cercetătorii au început să descopere substanţe chimice specifice, prezente la nivel cerebral, care ar putea fi responsabile de stimularea îmbunătăţirii tonusului mental. Specialistul în neuroştiinţe Henriette van Praag, de la National Institute on Aging din Baltimore, Statele Unite, şi colegii săi au descoperit, printre alte echipe de cercetare, că exerciţiile fizice cresc nivelul proteinelor din creier care contribuie la construirea infrastructurii ce susţine învăţarea şi memoria la şoareci. Aceste molecule includ factorul de creştere a endoteliului vascular (VEGF), care contribuie la dilatarea vaselor de sânge şi factorul neurotrofic derivat (BDNF), care facilitează dezvoltarea prelungirilor neuronilor, numite axoni, formaţiuni prin intermediul cărora se realizează legăturile dintre neuroni. Asemenea structuri biologice pot crea sau întări reţele neuronale cerebrale extinse, care transmit şi procesează informaţii.
În situaţii specifice, activitatea fizică poate determina construirea unor asemenea structuri la nivelul unei anumite părţi a hipocampului numită girul dinţat. Hipocampul este adesea comparat cu un tablou de comandă subordonat memoriei, care ţine informaţia grupată astfel încât aceasta să fie păstrată. Într-un studiu publicat în 2008, neurobiolgul Shu-jie Lou şi colegii săi de la Universitatea Shanghai, China, au antrenat şobolani în vârstă de cinci luni, pe o roată de alergare din cuşca lor. (Un şobolan sănătos poate alerga cu uşurinţă câteva mile pe zi.) După o săptămână, celulele nervoase din girul dinţat al acestor şobolani conţineau niveluri mai ridicate de VEGF, BDNF şi alte molecule care susţin dezvoltarea neuronală, comparativ cu rozătoarele care nu alergaseră. Şi totuşi, alergarea excesivă s-a dovedit contraproductivă: după o săptămână de alergare pe roată, câteva ore pe zi, concentraţia de factori de creştere neuronală din hipocamp a scăzut. Astfel, formele extreme de antrenament fizic ar putea fi mai puţin stimulative intelectual decât activitatea fizică moderată.
Există dovezi care sugerează că factorii de dezvoltare neuronală înregistrează şi la oameni o creştere după efectuarea de exerciţii aerobice. În 2008, psihiatrul Cindy Law, de la Universitatea din Hong Kong, şi colegii săi au descoperit că doar 15 minute de exerciţii de step aerobic, au determinat creşterea nivelului de BDNF din serul sangvin al 16 voluntari. (Aceste valori sunt de regulă reduse în sindroamele psihiatrice, cum este sindromul depresiv, în care dezvoltarea şi reconstrucţia neuronală sunt de asemenea oprite, sugerând că valorile la nivelul serului sanguin corespund valorilor înregistrate la nivel cerebral.) Şi totuşi, la fel ca în cazul şobolanilor, exerciţiile energice susţinute pot avea efectul invers. Într-un alt studiu, mai redus ca amploare, din 2008, epidemiologul Shuzo Kumagai, de la Universitatea Kyushu, din Japonia, şi colegii săi au observat concentraţii mici de BDNF la 12 bărbaţi care erau implicaţi în activităţi fizice de genul alergării pe distanţe mari sau tenis, mai mult de 16 ore pe săptămână pe o perioadă de mai mult de trei ani, comparativ cu 14 persoane sedentare.
Evident, nu orice elev poate fi un sportiv de succes, iar pentru a avea rezultate bune la şcoală, mulţi copii trebuie să aleagă temele în locul alergatului ore în şir în curte. Părinţii ar trebui însă să îşi încurajeze copiii să facă loc activităţilor fizice în orarul lor încărcat.
Şi educatorii ar trebui să admită că educaţia fizică înseamnă antrenarea creierului şi antrenarea trupului în acelaşi timp şi să îi acorde un rol central în cadrul activităţilor şcolare. Dacă profesorii doresc elevi mai atenţi, ar trebui să îi lase să fie mai activi fizic în cursul orelor petrecute la şcoală. Cei mai mulţi dintre au o înclinaţie naturală spre mişcare, prin urmare tot ce trebuie să facă adulţii este să nu le stea în cale.
Sindromul Netherton sau Ihtioza
Incidenţa acestei boli este mică, probabil sub un caz la un million.
Sindromul Netherton este o afecţiune ereditară caracterizată printr-un aspect aspru, solzos al pielii, anomalii ale părului, o susceptibilitate crescută la eczeme (afecţiune în care pielea apare uscată, roşie, solzoasă), nivel crescut de IgE, etc. Sindromul Netherton este o afecţiune dobîndită pe cale autozomal recesivă.
Ihtioza se clasifică în funcţie de aspectul clinic şi de modul de dobîndire a bolii. Mulţi dintre pacienţii cu ihtioză sunt primii din familiile lor care au această afecţiune. În aceste cazuri felul în care boala a fost moştenită nu poate fi precizat. Aspectul clinic al afecţiunii nu este întotdeauna edificator al cauzei acestei boli. Nu întotdeauna doi indivizi cu aceeaşi formă de boală au simptomatologie similară.
De aceea, aceste criterii de clasificare a bolii vor fi curând schimbate. Severitatea bolii diferă semnificativ printre indivizii diagnosticaţi cu aceeaşi formă de boală şi care prezintă mutaţii la nivelul aceleiaşi gene. De asemenea pot exista indivizi cu leziuni similare dar care să aibă mutaţii la niveluri diferite, deci cu cauze diferite ale bolii.
Pe viitor diagnosticul genetic va fi foarte important pentru stabilirea diagnosticului şi a prognosticului acestei afecţiuni. Ihtioza este o boală dobândită recesiv, ceea ce înseamnă că doar unii indivizi dintr-o familie o pot avea. Unii pacienţi pot dobândi boala mai târziu, ceea ce înseamnă că nu e moştenită genetic ci apare în contextul altor boli.
Simptomatologie
Toate formele de ihtioză se manifeată prin piele uscată, solzoază, aspră. Elemntele cheie de diagnostic sunt modificările apărute la nivelul pielii. Modificările părului şi unghiilor sunt menţionate doar dacă se consideră că ar avea aceeaşi cauză cu modificările pielii.
Majoritatea formelor de ihtioză se manifestă clinic prin modificări la nivelul pielii.
În unele cazuri pot apare modificări asociate la nivelul organelor sistemice. Aceste modificări se consideră a fi date de aceleaşi anomalii genetice care sunt responsabile de apariţia ihtiozei.
Ihtioza poate apărea de la naştere sau în timpul copilăriei. Uneori forma ihtiozei se poate schimba în timp.
Testele de diagnostic includ biopsii din piele şi analize de sânge dar rezultatele nu sunt valabile pentru toate formele de ihtioză.
O anomalie genetică este prezentă în toate formele de ihtioză. Încă nu se cunoaşte exact la ce nivel este această modificare.
Sindromul Netherton este o afecţiune ereditară caracterizată printr-un aspect aspru, solzos al pielii, anomalii ale părului, o susceptibilitate crescută la eczeme (afecţiune în care pielea apare uscată, roşie, solzoasă), nivel crescut de IgE, etc. Sindromul Netherton este o afecţiune dobîndită pe cale autozomal recesivă.
Ihtioza se clasifică în funcţie de aspectul clinic şi de modul de dobîndire a bolii. Mulţi dintre pacienţii cu ihtioză sunt primii din familiile lor care au această afecţiune. În aceste cazuri felul în care boala a fost moştenită nu poate fi precizat. Aspectul clinic al afecţiunii nu este întotdeauna edificator al cauzei acestei boli. Nu întotdeauna doi indivizi cu aceeaşi formă de boală au simptomatologie similară.
De aceea, aceste criterii de clasificare a bolii vor fi curând schimbate. Severitatea bolii diferă semnificativ printre indivizii diagnosticaţi cu aceeaşi formă de boală şi care prezintă mutaţii la nivelul aceleiaşi gene. De asemenea pot exista indivizi cu leziuni similare dar care să aibă mutaţii la niveluri diferite, deci cu cauze diferite ale bolii.
Pe viitor diagnosticul genetic va fi foarte important pentru stabilirea diagnosticului şi a prognosticului acestei afecţiuni. Ihtioza este o boală dobândită recesiv, ceea ce înseamnă că doar unii indivizi dintr-o familie o pot avea. Unii pacienţi pot dobândi boala mai târziu, ceea ce înseamnă că nu e moştenită genetic ci apare în contextul altor boli.
Simptomatologie
Toate formele de ihtioză se manifeată prin piele uscată, solzoază, aspră. Elemntele cheie de diagnostic sunt modificările apărute la nivelul pielii. Modificările părului şi unghiilor sunt menţionate doar dacă se consideră că ar avea aceeaşi cauză cu modificările pielii.
Majoritatea formelor de ihtioză se manifestă clinic prin modificări la nivelul pielii.
În unele cazuri pot apare modificări asociate la nivelul organelor sistemice. Aceste modificări se consideră a fi date de aceleaşi anomalii genetice care sunt responsabile de apariţia ihtiozei.
Ihtioza poate apărea de la naştere sau în timpul copilăriei. Uneori forma ihtiozei se poate schimba în timp.
Testele de diagnostic includ biopsii din piele şi analize de sânge dar rezultatele nu sunt valabile pentru toate formele de ihtioză.
O anomalie genetică este prezentă în toate formele de ihtioză. Încă nu se cunoaşte exact la ce nivel este această modificare.
Acondroplazia
Definiţie clinică
Acondroplazia este descrisă de doctorul Parrot în 1879 şi reprezintă cea mai frecventă formă de nanism, determinată de o mutaţie în gena care codifică un receptor al factorului de creştere. Nanismul (talia mică) poate avea cauze multiple: poate fi primitiv sau secundar, genetic sau consecinţă a unui tratament sau a unei alte boli. In acondroplazie nanismul este „dizarmonic” sau „disproporţionat”, afectând în special membrele, în opoziţie cu alte forme „armonice” de nanism, afectând proporţional, întreg scheletul. Boala se caracterizează prin oprirea creşterii oaselor lungi din perioada intrauterină.
Frecvenţa bolii
Boala afectează 1 din 15 000 de nou născuţi, de ambele sexe.
Aspecte genetice
Acondroplazia este o boală genetică determinată de mutaţia genei FGFR3, genă care codifică un receptor al factorului de creştere fibroblastică, exprimat în cartilajul de creştere şi care este localizată pe cromozomul 4. Această mutaţie are drept consecinţă o anomalie de creştere a oaselor şi cartilajelor. Cel mai frecvent mutaţia este de novo, rezultatul unui accident mutaţional dar poate fi şi o boală familială (10%), transmisă de unul din părinţi, el însuşi bolnav (transmitere autozomal dominantă). Este suficient ca un singur exemplar al genei să prezinte mutaţie pentru ca boala să se manifeste.
Semne clinice
Intelectul copiilor acondroplazici este normal, ca al copiilor cu talie normală.
Tulburările de creştere caracteristice bolii sunt legate preferenţial de membre. Membrele bolnavilor sunt scurte în raport cu toracele şi craniul, a cărui creştere este normală.
Talia finală poate atinge 130 cm±10 cm. Creşterea oaselor feţei este şi ea perturbată, determinând un facies caracteristic, capul pare mare iar fruntea este înaltă. Cei mai mulţi bolnavi au o stare bună de sănătate dar pot prezenta tulburări de statică vertebrală, favorizate de o hipotonie şi o laxitate ligamentară marcată în prima copilărie. Ele pot determina deformaţii scheletice moderate, hiperlordoză, genu varum.
Cele mai frecvente probleme sunt:
Talie mică, disproporţionată, cu consecinţe asupra încrederii în sine şi a integrării sociale173
Dificultăţi de prindere, legate de membrele superioare scurte, mâini în formă de trident
Dificultăţi de deplasare (înălţimea trotuarului, scări, denivelări importante).
Oboseală legată de deplasările lungi
Dureri dorsale şi/sau cervicale, adesea spontane sau legate de o poziţie incomodă prelungită.
Slăbiciune musculară, crampe la nivelul membrelor inferioare.
Aceste semne pot constitui semne de apel pentru probleme grave cum ar fi o compresiune la nivelul măduvii spinale (complicaţii neurologice).
Stabilirea diagnosticului. Metode de diagnostic
Diagnosticul poate fi stabilit la naştere, pe baza semnelor clinice (membre scurte) şi a examenului radiologic. Diagnosticul de certitudine al acondroplaziei poate fi confirmat prin teste de genetică moleculară. Aceste teste pot fi efectuate şi antenatal, în cazul descendenţilor unui părinte afectat.
Sfat genetic
Acondroplazia se transmite după modelul autozomal dominant. Dacă unul din părinţi este afectat el va transmite boala la 50% din copiii săi, indiferent de sexul acestora.
Diagnostic prenatal
Este posibil şi se pot face teste de genetică moleculară (căutarea mutaţiei specifice), dacă unul din părinţi este afectat. Într-o familie fără antecedente particulare descoperirea ecografică este de obicei tardivă (după săptămâna 30 de sarcină). Şi în acest caz se poate indica studiul genei FGFR3 pentru a certifica diagnosticul. Întreruperea sarcinii în acest caz este discutabilă şi ridică importante probleme etice, având în vedere că nu se pot face aprecieri privind prognosticul funcţional al bolii.
Evoluţie şi prognostic
Pe termen lung şi în condiţii de susţinere prin diverse metode terapeutice aflate în uz, evoluţia este bună şi prognosticul de viaţă normal.
Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire
În acest moment nu există nici un tratament medicamentos care să rezolve deficitul de creştere la copiii acondroplazici. Hormonul de creştere nu este un tratament activ. Există unele scheme terapeutice care ameliorează viaţa acestor copii :
kineziterapia permite dezvoltarea musculaturii dorsale şi abdominale şi se opune deformărilor osoase
tratamentele chirurgicale permit rezolvarea unor complicaţii cum ar fi compresiunea medulară şi sunt utile pentru redresarea unor eventuale deformaţii ale membrelor (osteotomie)
regimul alimentar în cazul bolnavilor supraponderali, situaţie destul de frecventă, mai ales în copilărie
urmărirea riguroasă a infecţiilor ORLîn perioada copilăriei şi tratarea energică a infecţiilor recidivante174
tratamente chirurgicale dure pot fi propuse în cursul adolescenţei, în încercarea de alungire a membrelor.
Vârsta optimă este în jur de 12 ani. Este nevoie de cel puţin un an pentru a câştiga 10 cm. Această alungire se practică la nivelul oaselor membrelor inferioare, la nivelul gambei (tibia) şi ale coapsei (femur). Aceste 4 oase nu pot fi prelungite în acelaşi timp, pentru alungirea lor fiind nevoie de 2- 4 ani. Acest tip de intervenţie generează numeroase probleme de ordin psihologic şi fiziologic şi nu poate fi iniţiat decât după o perioadă lungă de gândire. Complicaţiile acestor intervenţii sunt frecvente.
Viaţa cotidiană
Poate fi complicată, având în vedere aspectele psihologice dar şi dificultăţile legate de aranjamentele casnice şi şcolare care respectă normele corespunzătoare unui copil şi adult de talie normală.
Experienţa arată că un copil de talie mică şi inteligenţă normală, aşa cum sunt acondroplazicii nu trebuie şcolarizat într-un mediu special ci într-un sistem normal de şcolarizare, alături de copii de aceeaşi vârstă cronologică. Acest copil trebuie tratat la fel ca ceilalţi copii, fără favoritisme sau supraprotecţie. In acest sens este important să se creeze condiţii speciale care să permită desfăşurarea oricărei activităţi corespunzătoare vârstei şi preocupărilor bolnavului.
Pentru şcolari este nevoie de unele amenajări practice în clasă (o masă şi un scaun adaptate taliei copilului), alte adaptări care să permită o accesibilitate optimă la toate instalaţiile (un taburet aflat la dispoziţie în preajma spaţiilor neamenajate (toaletă, bibliotecă, etc).
Activitatea sportivă: nu există nici o altă contraindicaţie formală, decât evitarea sporturilor cu salturi repetate (trambulină) şi rostogolirile (cădere pe regiunea cervicală). Sporturile violente unde talia scundă poate fi un handicap major trebuie evitate. Trebuie evitate deplasările prea lungi şi căratul bagajelor (având membrele mai scurte efortul se dublează).
O bună integrare socială a copilului cu talie mică asigură acceptarea diferenţelor de către el şi colegii săi. Copilul va fi orientat spre activităţi şi profesii în care talia mică nu reprezintă un dezavantaj considerabil.
Acondroplazia este descrisă de doctorul Parrot în 1879 şi reprezintă cea mai frecventă formă de nanism, determinată de o mutaţie în gena care codifică un receptor al factorului de creştere. Nanismul (talia mică) poate avea cauze multiple: poate fi primitiv sau secundar, genetic sau consecinţă a unui tratament sau a unei alte boli. In acondroplazie nanismul este „dizarmonic” sau „disproporţionat”, afectând în special membrele, în opoziţie cu alte forme „armonice” de nanism, afectând proporţional, întreg scheletul. Boala se caracterizează prin oprirea creşterii oaselor lungi din perioada intrauterină.
Frecvenţa bolii
Boala afectează 1 din 15 000 de nou născuţi, de ambele sexe.
Aspecte genetice
Acondroplazia este o boală genetică determinată de mutaţia genei FGFR3, genă care codifică un receptor al factorului de creştere fibroblastică, exprimat în cartilajul de creştere şi care este localizată pe cromozomul 4. Această mutaţie are drept consecinţă o anomalie de creştere a oaselor şi cartilajelor. Cel mai frecvent mutaţia este de novo, rezultatul unui accident mutaţional dar poate fi şi o boală familială (10%), transmisă de unul din părinţi, el însuşi bolnav (transmitere autozomal dominantă). Este suficient ca un singur exemplar al genei să prezinte mutaţie pentru ca boala să se manifeste.
Semne clinice
Intelectul copiilor acondroplazici este normal, ca al copiilor cu talie normală.
Tulburările de creştere caracteristice bolii sunt legate preferenţial de membre. Membrele bolnavilor sunt scurte în raport cu toracele şi craniul, a cărui creştere este normală.
Talia finală poate atinge 130 cm±10 cm. Creşterea oaselor feţei este şi ea perturbată, determinând un facies caracteristic, capul pare mare iar fruntea este înaltă. Cei mai mulţi bolnavi au o stare bună de sănătate dar pot prezenta tulburări de statică vertebrală, favorizate de o hipotonie şi o laxitate ligamentară marcată în prima copilărie. Ele pot determina deformaţii scheletice moderate, hiperlordoză, genu varum.
Cele mai frecvente probleme sunt:
Talie mică, disproporţionată, cu consecinţe asupra încrederii în sine şi a integrării sociale173
Dificultăţi de prindere, legate de membrele superioare scurte, mâini în formă de trident
Dificultăţi de deplasare (înălţimea trotuarului, scări, denivelări importante).
Oboseală legată de deplasările lungi
Dureri dorsale şi/sau cervicale, adesea spontane sau legate de o poziţie incomodă prelungită.
Slăbiciune musculară, crampe la nivelul membrelor inferioare.
Aceste semne pot constitui semne de apel pentru probleme grave cum ar fi o compresiune la nivelul măduvii spinale (complicaţii neurologice).
Stabilirea diagnosticului. Metode de diagnostic
Diagnosticul poate fi stabilit la naştere, pe baza semnelor clinice (membre scurte) şi a examenului radiologic. Diagnosticul de certitudine al acondroplaziei poate fi confirmat prin teste de genetică moleculară. Aceste teste pot fi efectuate şi antenatal, în cazul descendenţilor unui părinte afectat.
Sfat genetic
Acondroplazia se transmite după modelul autozomal dominant. Dacă unul din părinţi este afectat el va transmite boala la 50% din copiii săi, indiferent de sexul acestora.
Diagnostic prenatal
Este posibil şi se pot face teste de genetică moleculară (căutarea mutaţiei specifice), dacă unul din părinţi este afectat. Într-o familie fără antecedente particulare descoperirea ecografică este de obicei tardivă (după săptămâna 30 de sarcină). Şi în acest caz se poate indica studiul genei FGFR3 pentru a certifica diagnosticul. Întreruperea sarcinii în acest caz este discutabilă şi ridică importante probleme etice, având în vedere că nu se pot face aprecieri privind prognosticul funcţional al bolii.
Evoluţie şi prognostic
Pe termen lung şi în condiţii de susţinere prin diverse metode terapeutice aflate în uz, evoluţia este bună şi prognosticul de viaţă normal.
Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire
În acest moment nu există nici un tratament medicamentos care să rezolve deficitul de creştere la copiii acondroplazici. Hormonul de creştere nu este un tratament activ. Există unele scheme terapeutice care ameliorează viaţa acestor copii :
kineziterapia permite dezvoltarea musculaturii dorsale şi abdominale şi se opune deformărilor osoase
tratamentele chirurgicale permit rezolvarea unor complicaţii cum ar fi compresiunea medulară şi sunt utile pentru redresarea unor eventuale deformaţii ale membrelor (osteotomie)
regimul alimentar în cazul bolnavilor supraponderali, situaţie destul de frecventă, mai ales în copilărie
urmărirea riguroasă a infecţiilor ORLîn perioada copilăriei şi tratarea energică a infecţiilor recidivante174
tratamente chirurgicale dure pot fi propuse în cursul adolescenţei, în încercarea de alungire a membrelor.
Vârsta optimă este în jur de 12 ani. Este nevoie de cel puţin un an pentru a câştiga 10 cm. Această alungire se practică la nivelul oaselor membrelor inferioare, la nivelul gambei (tibia) şi ale coapsei (femur). Aceste 4 oase nu pot fi prelungite în acelaşi timp, pentru alungirea lor fiind nevoie de 2- 4 ani. Acest tip de intervenţie generează numeroase probleme de ordin psihologic şi fiziologic şi nu poate fi iniţiat decât după o perioadă lungă de gândire. Complicaţiile acestor intervenţii sunt frecvente.
Viaţa cotidiană
Poate fi complicată, având în vedere aspectele psihologice dar şi dificultăţile legate de aranjamentele casnice şi şcolare care respectă normele corespunzătoare unui copil şi adult de talie normală.
Experienţa arată că un copil de talie mică şi inteligenţă normală, aşa cum sunt acondroplazicii nu trebuie şcolarizat într-un mediu special ci într-un sistem normal de şcolarizare, alături de copii de aceeaşi vârstă cronologică. Acest copil trebuie tratat la fel ca ceilalţi copii, fără favoritisme sau supraprotecţie. In acest sens este important să se creeze condiţii speciale care să permită desfăşurarea oricărei activităţi corespunzătoare vârstei şi preocupărilor bolnavului.
Pentru şcolari este nevoie de unele amenajări practice în clasă (o masă şi un scaun adaptate taliei copilului), alte adaptări care să permită o accesibilitate optimă la toate instalaţiile (un taburet aflat la dispoziţie în preajma spaţiilor neamenajate (toaletă, bibliotecă, etc).
Activitatea sportivă: nu există nici o altă contraindicaţie formală, decât evitarea sporturilor cu salturi repetate (trambulină) şi rostogolirile (cădere pe regiunea cervicală). Sporturile violente unde talia scundă poate fi un handicap major trebuie evitate. Trebuie evitate deplasările prea lungi şi căratul bagajelor (având membrele mai scurte efortul se dublează).
O bună integrare socială a copilului cu talie mică asigură acceptarea diferenţelor de către el şi colegii săi. Copilul va fi orientat spre activităţi şi profesii în care talia mică nu reprezintă un dezavantaj considerabil.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)