Copilul tau viseaza urat?

Cosmarurile apar in somnul oricarui copil cand si cand. Desi visele urate nu apar de obicei pana in jurul varstei de 3 ani, copilul se poate trezi ocazional in timpul noptii transpirat si speriat din cauza unui vis urat.
Cosmarurile apar in somnul oricarui copil cand si cand. Desi visele urate nu apar de obicei pana in jurul varstei de 3 ani, copilul se poate trezi ocazional in timpul noptii transpirat si speriat din cauza unui vis urat.

Somnul oricarui om parcurge 4 faze care se succed continuu in decursul noptii: de la moleseala, la un somn superficial, la somn profund, apoi urmand faza de somn REM (“rapid eye movement” ceea ce inseamna miscari rapide ale globilor oculari).

Faza de somn REM este extrem de importanta deoarece in timpul ei au loc visele- atat cele fericite, cat si cele nefericite. In timpul viselor pleoapele se misca, copilul da din maini si din picioare, frecventa respiratorie creste si bataile inimii se intensifica- semn de participare activa a creierului la vis.
Este important de stiut ca daca copilul se trezeste din vis exact in timpul somnului REM, isi aduce aminte perfect ce anume a visat. Deci, copiii viseaza tot timpul, dar daca nu se trezesc in aceasta faza a somnului nu isi amintesc ca au visat.

Cosmarul se petrece tot in timpul somnului REM, dar dupa acesta, copilul se trezeste dominat de sentimente de teama, anxietate, chiar teroare.

Imaginatia si creativitatea copilului il fac extrem de vulnerabil la vise cu multa actiune. De obicei, somnul copiilor este afectat de intamplarile petrecute peste zi, in orele de reverie, care-i furnizeaza “materialul” pentru vise.

Majoritatea copiilor viseaza monstri si balauri din desene animate, povesti sau filme; viseaza ca mama, tata sau unul din bunici moare, ca insectele invadeaza Pamantul si ii mananca sau ca pica in gol de la inaltime. Toate aceste vise se coreleaza cu intamplarile de peste zi, subconstientul copilului fiind stimulat.

Daca parintele observa ca odorul sau are un vis urat care nu-i da pace, repetandu-se in fiecare seara, el trebuie sa incerce sa-si dea seama ce i se intampla micutului peste zi si sa afle ce anume ar putea produce cosmarul.

Se poate intampla cateodata ca micutul sa aiba un cosmar care se repeta in fiecare seara. Poate ca din cauza lui, copilul nu va mai vrea sa mearga la culcare, si mai ales sa doarma singur pentru ca ii va fi teama ca va avea din nou cosmarul. Astfel nu se va odihni cum trebuie si intreaga lui activitate din ziua urmatoare va fi afectata.

TULBURARILE DE LIMBAJ

LIMBAJUL

Limbajul este definit cel mai adesea ca fiind activitatea psihica de comunicare intre oameni prin intermediul limbii( ,p.l88).

“Limbajul este o activitate verbala, comunicare prin intermediul limbii: una dintre formele activitatii comunicative ale omului”.( ,p.l62,l965).

Limbajul este un fenomen individual, individualizarea realizandu-se atat in plan fiziologic (datorata unor particularitati ale aparatului fonator, cat si in plan psihologic, el avand o manifestare personala si diferita de la individ la individ.( ,p.288).

Rubinstein considera ca “limbajul este limba in actiune”.( ,p.l88)

Limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune transformarea elementelor limbii in elemente proprii, ori pentru aceasta este necesara constientizarea laturii fonetice, grafice si semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propozitii, fraze, discursuri, texte ).

Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit in comunicarea interumana.

Limbajul este denumit “un vehicul ce transporta intentii, atitudini, un simplu mijloc de transmisie a informatiilor, care circula fara rezistenta de la un sistem cognitiv la altul”( ,p. ).

Limbajul este un tip de conducta verbala, ce implica activitati diverse(vorbire, ascultare, schimb de idei, retinerea messajelor sonore, reproducerea sau traducerea lor).

Limbajul ca facultate inerenta si specifica speciei umane, constituie expresia si realizarea conduitelor verbale.( ,p.6-7).

2.l.2. Functiile limbajului

Gerard Wackenheim considera ca limbajul si comunicarea indeplinesc, in raport cu individul, urmatoarele functii:

a). Ii permite individului sa traiasca alaturi si impreuna cu altii, sa ia pozitie fata de altii, sa se adapteze situatiilor noi, sa tina seama de experienta altora, sa asimileze o parte din ea.

b). Functia de dezvaluire si autodezvaluire(prin comunicare, individul se face cunoscut altora, dar si siesi, isi corijeaza o serie de perceptii si atitudini eronate, se introspecteaza si se poate intelege mai bine).

c). Functia valorizatoare(comunicarea raspunde nevoii individului de a fi apreciat, prin intermediul ei individul atragand atentia altora asupra sa, implicit, afirmandu-se.).

d). Functia reglatoare a conduitei alterate( comunicand cu altii, un individ isi poate ameliora pozitia in ierarhia grupului, ii poate determina pe acestia sa-si schimbe atitudinile, creeaza conflicte sau atmosfere destinse in timpul unei conversatii).

e). Functia terapeutica( comunicarea este un mijloc curativ, marturie in acest sens constand psihanaliza, psihodrama si intretinerea rogersiana).

Foarte importante sunt functiile urmatoare:

f). Functia de comunicare sau de transferare a continutului de la continut, de la o persoana la alta.

g). Functia cognitiva, de integrare, conceptualizare si in genere de elaborare a gandirii.

Caracteristicile acestei functii este directivarea si fixarea rezultatelor activitatii de cunoastere. Limbajul, prin intermediul acestei functii focalizeaza si mediaza operatiile de generalizare si abstractizare. De asemenea, permite explorarea si investigarea realitatii si imbogatirea si clasificarea cunostintelor.

h). Functia simbolic-reprezentativa, de substituire a unor obiecte, fenomene, relatii prin formele verbale sau alte semne.

i). Functia expresiva, de manifestare complexa a unor idei, imagini nu numai prin cuvintele insasi, dar si prin intonatie, mimica,pantomimica, gestica.

j). Functia persuasiva, sau de convingere, de inductie de la o alta persoana a unor idei si stari emotionale.

k). Functia reglatorie sau de determinare, conducere a conduitei altei persoane si a propriului comportament.

l). Functia ludica sau de joc, presupunand asociatii verbale de efect, consonante, ritmica, ciocniri de sensuri, etc. mergand pana la constructia artistica.

m). Functia dialectica sau de formulare si rezolvarea contradictiilor sau conflictelor problematice.( ,p.7l-72).

2.2. ETIOLOGIA SI CLASIFICAREA TULBURARILOR DE LIMBAJ

Asupra individului uman actioneaza o multime de factori, dintre care unii sunt nocivi. Acestia pot influienta negativ dezvoltarea sa, dar organismul are o anumita rezistenta ce ii permite o evolutie normala si numai in anumite conditii de fragilizare generala sau partiala,acestia determinand dereglari psihice. Pentru acestea, se impune o analiza globala a principalelor categorii de factori care pot influenta negativ dezvoltarea limbajului si care pot determina oricare disfunctie de limbaj.

Cunoasterea cauzelor este necesara nu numai pentru a le preveni, dar si pentru adaptarea unei metodologii stiintifice in stablirea diagnosticului diferential si a modalitatilor de corectare a limbajului tulburat, insa nu intotdeauna se pot stabili cu exactitate cauzele; care au provocat o tulburare sau alta de limbaj si ca de cele mai multe ori la baza unei dereglari sau nedezvoltari normale se afla un complex de cauze.

Prin urmare cauzele care determina handicapuri de limbaj pot actiona in trei etape diferite: in perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in timpul nasterii si dupa nasterea individului. Dintre cauzele care pot actiona in timpul sarcinii, citam: diferitele intoxicatii si infectii, bolile infectioase ale gravidei, incompatibilitatea factorului PH, carentele nutritive, traumele mecanice care lezeaza fizic organismul fatului, traumele psihice suferite de gravida, incepand cu neacceptarea psihica a sarcinii si terminand cu trairea unor stresuri, framantari interioare, spaime care isi pun pecetea asupra dezvoltarii functionale a fatului. Din categoria cauzelor care actioneaza in peroada nasterii le mentionam pe urmatoarele: nasterile grele si prelungite care pot provoca leziuni ale sistemului nervos central, asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul scoartei cerebrale, diferite traume fizice, cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidentele mecanice, etc.

Cauzele care actioneaza dupa nastere alcatuiesc grupa cea mai mare. Ele pot fi impartite in patru categorii:

Cauzele organice de natura centrala sau periferica.

Avem in vedere diferitele traumatisme mecanice care influenteaza negativ dezvoltarea sistemului nervos central sau afecteaza nemijlocit auzul si organele fonoarticulatorii. In baza unor leziuni la nivelul sistemului nervos central se pot produce printre alte tulburari, disfunctii ale limbajului ce au o mare varietate, cu cat zona lezata este mai intinsa sau mai profunda, cu atat tulburarile sunt mai ample si cu un inalt grad de complexitate pentru ca, de cele mai multe ori, sunt atinsi mai multi centri corticali implicati in realizarea diferitelor functii psihice, Lezarea timpanului impiedica receptia corecta a limbajului si emiterea normala a sunetelor, iar anomaliile dento-maxilo-faciale nu permit o participare sincrinizata a tuturor elementelor necesare realizarii procesului vorbirii.O asemenea situatie are loc in prognatism si progenie, ca si in macroglosie sau microglosie. O anumita frecventa o au infectiile si intoxicatiile cu substante chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta, organic sau functional mecanismele neurofiziologice ale limbajului. Si unele boli ale primei copilarii, ca meningita, encefaleea, scarlatina, rujeola, pojarul s.a. pot da tulburari de limbaj atat pe cale centrala, cat si periferica.

Cauze functionale:

Aceste cauze pot produce tulburari ale limbajului care privesc atat sfera senzoriala(receptoare), cat si cea motorie(efectoare).Cauzele functionale pot afecta oricare din componentele pronuntarii: expiratie, fonatie, articulatie. Astfel apar dereglari ale proceselor de excitatie, inhibitie, de nutritie la nivelul cortexului, insuficiente ale auzului fonematic, putand incetini traseul normal al limbajului.

Cauze neurologice care influenteaza mai cu seama pe acei subiecti care congenital au o constructie anatomo-fiziologica fragila sau cu tendinte patologice.Asemenea alienatii mintal la cei cu tulburari de memeorie si de atentie, la cei cu tulburari ale reprezentarilor optice si acustice. Din aceasta categorie fac parte si subiectii care se supraapreciaza-infatuatii, aceste manifestari influentand negativ structurarea personalitatii si limbajului.

Cauze psiho-sociale: Frecventa lor este relativ mare, iar efectele lor negative impieteaza nu numai asupra dezvoltarii limbajului ci si asupra intregii dezvoltari psihice a omului. ( ,p. ).

Din aceasta categorie fac parte unele metode gresite, in educatie (iatrogebiile si didactogeniile), slaba stimulare a vorbiri copilului in ontogeneza timpurie, incurajarea coplului mic in folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul parintilor, adultilor, ce duc la formarea unor modele cu o vorbire incorecta in perioada constituirii limbajului, trairea unor stari conflictule, stresante, suprasolocitarile, care favorizeaza oboseala excesiva, bilingvismul(obligarea copilului sa invete o limba straina inainte de a-si forma deprinderile necesare comunicarii in limba materna.,s.a.( ,p. ).

Pornindu-se de la etiologia tulburarilor de limbaj, ca si de la simptomatologia si natura acestora, literatura de specialitate contine o varietate de clasificari. Astfel, in logopedie exista mai multe tipuri de clasificari ale tulburarilor de limbaj care au de cele mai multe ori un caracter limitat. Pentru faptul ca in toate aceste clasificari se adopta de obicei un singur criteriu, ele sunt unilaterale si nu reflecta varietatea handicapurilor de limbaj. O clasificare la care se tine seama de mai multe criterii in acelasi timp, pare mult mai adecvata: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic si psihologic. ( ,p. ).

Aceasta clasificare elaborata prin imbinarea criterilor de mai sus, s-a impus in literatura de specialitate romaneasca si straina.

Sintetic, clasificarea respectiva se rezuma urmatoarele categorii de tulburari de limbaj:

-Tulburari de pronuntie(dislalia, rinolalia, disartria);

-Tulburari de ritm si fluenta a vorbirii(balbaiala, logonevroza, tahilalia, aftongia, tumultus sermonis, tulburari pe baza de coreee);

-Tulburari de voce( afonia, disfonia, fonostenia, mutatia patologica);

-Tulburari ale limbajului citit-scris(dislexia, alexia si disgrafia, agrafia);

-Tulburari polimorfe(afazia, si alalia);

-Tulburari de dezvoltare a limbajului(mutism psihogen electiv, voluntar, retard sau intarziere in dezvoltarea generala a vorbirii, disfunctiile verbale din autismul infantil de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect, etc.

-Tulburari ale limbajului bazat pe disfunctiile psihice(dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia).

Tulburarile de pronuntie-articulatie.

In genere tulburarile de pronuntie-articulatie au frecventa cea mai mare la copii cat si la adulti. Dintre cestea dislalia este cu atat mai des intalnita cu cat varsta subiectilor este mai mica. Unele tulburari de comportament usoare dispar odata cu inaintarea in varsta a copilului ca urmare a maturizarii sistemelor cerebrale si a aparatului fono-articulator. Cele care nu dispar au o tendinta de a se consolida in deprinderi negative de articulatie la varsta tineretii. Se poate considera existenta unei dislalii cu semnificatia defectologica dupa circa 3-4 ani de varsta ai copilului, iar pana la aceasta varsta dislalia este de natura fiziologica, ceea ce inseamna ca exista o insuficienta dezvoltare a aparatului fono-articulator si a sistemelor cerebrale implicate in procesul vorbirii.Dupa parcurgerea acestei etape, sistemele care participa la realizarea vocii sunt suficient de dezvoltate pentru emiterea corecta, iar existenta dislaliei se datoreste unora din cauzele enumerate.Dar tulburarile de pronuntie-articulatie pot aparea si la varstele tineretii sau chiar adulte, daca la fondul unei fragilizari a sistemului nervos central actioneaza o etiologie nefasta.

Fenomenele caracteristice pentru dislalie constau in manifestrea de deformari, omiteri, substituiri, inlocuiri si inversari de sunete,silabe si uneori chiar cuvinte. Dislalia capata denumirea de dislalie simpla sau monoforma cand tulburarea se produce la nivelul unor sunete si se manifesta sub o forma atenuata.

La inceputul aparitiei unor ssemenea tulburari sunt mai frecvente formele de dislalie monoforma si se complica daca nu sunt corectate la timp, transformandu-se in handicapuri tot mai complexe nu numai ca simptomatologie, dar si pentru strategiile si efectele terapeutice, O extindere a tulburarilor de pronuntie-articulatie asupra majoritatii sunetelor si prin cuprinderea si a grupelor de silabe se numeste dislalie polimorfa, iar prin afectarea tuturor sunetelor, a majoritatii silabelor si a cuvintelor se ajunge la sa numita dislalie generala sau totala.O tulburare de pronuntie cu forme grave de tipul celor mentionate este mai frecventa in cazurile de anomalii, pseudobulbare, in despicaturile maxilo-velo-palatine care se pot constitui si ca o manifestare secundara a altor tulburari de limbaj deosebit de complexe cum ar fi afaziile, alaliile , etc.

In dislalie, sunetele nu sunt in egala masura afectate. Unele sunt cu o frecventa mai mare, iar altele mai mica. Astfel, sunetele cele mai frecvent afectate sunt cele care apar mai tarziu in vorbirea copiilor:

vibranta”r”, africatele”c,g,t”,siflantele”s,z” si suieratoarele:s,j”, iar vocalele si in primul rand “a,e,u”, consoanele”b,d,t,m,n”, care apar de timpuriu in vorbire sunt mai rar tulburate. In fapt sunt afectate mai des acele sunete pentru ca necesita un efort mai mare si o sincronizare mai buna a elementelor din aparatul fono-articulator care participa la emisie.Pronuntarea lor implica o anumita pozitie a limbii in raport cu buzele, valul palatin, deschizatura gurii, conturul ei, etc.,si o anumita intensitate a jetului de aer expirat pentru producerea sunetului respectiv.

Dintre cauzele specifice care pot provoca dislalia, imitarea unor persoane cu o pronuntie deficitara, metode nefavorabile de educatie care nu duc la stimularea vorbirii, incurajarea copilului prescolar de catre adult la stabilizarea deprinderii gresite, implantarea defectuaoasa a dintilor, diferite anomalii ale aparatului bucal(buza de iepure si gura de lup),(deficiente cerebrale, insuficienta dezvoltarii, deficiente ale auzului, hipoacuzia si surzenia usoara), slaba dezvoltare a auzului fonematic, progenia si prognatismul, etc. In dislaliile grave, unii autori considera ca ereditatea poate constitui factor important in diagnoza si explicarea handicapului. Pentru fiecare categorie de sunete exista o terminologie adecvata: betacism si parabetacism(cand este afectat sunetul”b”, capacism si paracapacism la”c”, gamacism si paragamacism la “g”, deltacism si paradeltacism la “d”, fitacism si parafitacism la “f”, nutacism si paranutacism la”n”, mutacism si paramutacism la “m”, sigmatism si parasigmatism la grupa sunetelor siflante si suieratoare, rotacism si pararotacism la “r’, hamacism si parahamacism la “h”, tetacism si paratetacism la “t”, vitacism si paravitacism la “v”, etc.

La specificul limbii ramane, cele mai frecvente dislalii sunt constituite din grupa sigmatismelor si parasigmatismelor si grupa rotacismelor si pararotacismelor.

Aparitia lor este simptomatica pentru deformari, substituiri, omisiuni ale sunetelor siflante si suieratoare s,s,j,z,t,ce,ci,ge,gi. La copii prescolari si scolarii mici cel mai des intalnite sunt omisiunile si deformarile, iar la logopatii puberi si adolescenti apar deseori si inlocuibile.Dintre formele de sigmatism intalnit la adolescenti si tineri in general,au mai mare frecventa:

-Sigmatismul interdental aparut ca urmare a pronuntarii sunetelor respective cu limba fixata intre dinti.

-Sigmatismul lateral, care poate fi de trei feluri:

a) lateral dexter- cand iesirea aerului se face prin dreapta in loc de mijloc;

b) lateral sinister- in cazul iesirii aerului prin stanga;

c) bilateral- in care aerul se imprastie pe ambele parti.

-Sigmatismul addental produs prin sprijinirea varfului limbii pe dinti si nu permite ca aerul sa iasa prin spatiul interdental, cum este normal.

-Sigmatismul palatal, se produce prin pronuntarea sunetelor siflante si suieratoare cu varful limbii retras spre bolta palatina, fapt care impiedica emisia corecta;

-Sigmatismul strident manifestat printr-o sonorizare exagerata a siflantelor, ce perturba perceperea vorbirii de catre interlocutor;

-Sigmatismul nazal aparut in urma unor deficiente ale palatului moale care nu-si poate indeplini functia normala, ceea ce face sa se scurga aerul, partial sau total, prin intermediul cailor nazale.

Astfel de sigmatism este frecvent in despicaturile palatale si la cei cu un palat prea rigid datorat constructiei anataomice scurte sau unei interventii chirurgicale ce il lipseste de mobilitatea necesara. Un astfel de sigmatism este frecvent si ca forma secundara in rinolalie.

-Sigmatism labial si labiodental ce se produce printr-o participare exagerata a buzelor in timpul emisiei fara implicarea incisivilor inferiori sau prin antrenarea incisivilor superiori si a buzei superioare ce acopera dintii superiori.

Rotacismul si pararotacismul consta in deformarea, omisiunea, inversiunea si inlocuirea sunetului “r”. Consoana “r” apare de obicei in vorbirea copilului in urma sunetelor siflante si suieratoare, iar emisiunea corecta presupune o anumita dezvoltare a aparatului fono-articulator si miscari fine de sincrinizare a elementelor implicate in vorbire. Din aceste motive, la majoritatea copiilor anteprescolari si chiar prescolari are loc deformarea sunetului “r”, sau se inlocuieste cu “l” sau “i” si mai rar cu sunetul “d,n,v”.

La baza producerii rotacismului si pararotacismului sunt implicate o serie de cauze cum ar fi anomaliile anatomice si functionale ale limbii: micro si macroglosia(limba), frenul prea scurt sau prea lung al limbii, leziuni ale nervului hipoglos care influenteaza toate negativ mobilitatea necesara miscarilor limbii, precum si deficiente ale auzului fizic si fonematic, mutatii deficitare ale pronuntiei, factori negativi de natura psiho-sociala, etc.

Luand in consideratie criteriul simptomatologic cele mai frecvente forme de rotacism sunt urmatoarele:

-Rotacismul interdental ce ia nastere prin pronuntarea “r” cu vibrarea varfului limbii sprijinit pe incisivii superiori sau mai rar atingerea limbii pe buza superioara in timpul vorbirii ;

-Rotacismul labial realizat printr-un joc usor al limbii, sar nu suficient si vibrarea buzelor;

-Rotacismul labiodental produs prin vibrarea buzei superioare in atingerea cu incisivii inferiori sau vibrarea buzei inferioare in momentul atingerii incisivilor superiori;

-Rotacismul apical dupa faptul ca limba se afla in momentul pronuntiei lipita de alveole, ceea ce ni-i permite sa vibreze suficient;

-Rotacism velar in care nu vibreaza varful limbii asa cum este normal ci valul palatin;

-Rotacism nazal datorat faptului ca orificiul palato-faringian nu se inchide suficient ceea ce face sa se produca vibratii la nivelul partii posterioare a palatului moale si peretelui posterior al faringelui, iar emisia lui “r” este stridenta si cu caracteristici nazale;

-Rotacism uvular ce apare ca urmare a vibrarii uvulei in articulatia sunetului”r”;

-Rotacism bucal format prin scurgerea aerului necesar emis intre spatiul dintre limba si obraji, fapt care determina vibrarea acestora.

Fenomenele ce privesc tulburarea vocalelor ce se produc mai rar, iar atunci cand are loc sunt un indiciu al unei dislalii grave sau a exiestentei si a altor handicapuri de limbaj cum sunt disartriile, afaziile, alaliile sau a tulburarilor de ritm.

Disartria sau dislalia centrala cum se mai numeste se manifesta printr-o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o pronuntata rezonanta nazala in care monotonia vorbirii se imbina cu pronuntarea nedorita.

Daca disartria se instaleaza dupa constituirea limbajului, exista sanse mai mari de reabilitare pentru ca multe din deprinderile verbale se pot actualiza relativ usor pe baza noilor achizitii..

La adolescenti si la adulti fenomenele disartrice pot fi puse in evidenta mai usor la copii deoarece atat din punct de vedere etiologic cat si simptomatologic mijloacele de investigatie si de surprindere a caracteristicilor specifice au fost mai bine adaptate pentru aceste varste. Cand se gasesc si malformatii ale organelor periferice de vorbire, dislalia are o forma deosebita de complexa si poarta denumirea de dislalie mecanica sau disglosie. O forma semanatoare dislaliei este rinolalia la baza careia stau o serie de malformatii ce sunt localizate la nivelul valului palatin sau insuficientele dezvoltarii acestuia ca urmare a unor boli infectioase, vegetatii adenoide, polipi, atonia sau paralizia valului palatin, despicaturile labo-maxilo-palatine, hipoacuzia, functionarea defactuoasa a mischilor sau valului palatin care nu pot participa eficient la deschiderea traiectului nazal in timpul pronuntarii sunetelor nazale, etc.In rinolalie se gasesc tulburarile de pronuntie specifice dislaliei, dar si deficiente ale rezonantei sunetelor ori de fonatie si chier de voce in cazul cand formele respective sunt mai accentuate.

Tulburari de ritm si fluenta ale vorbirii.

Dintre tulburarile de ritm si fluenta, balbaiala constituie o alta forma a handicapului oral. In incercarea de a explica geneza si simptomatologia balbaielii au fost elaborate o serie de teorii printre care:

1. balbaiala are la baza afectarea unei componente centrale ce este determinata si de tulburarile anatomo fiziologice;
2. balbaiala se incadreaza in categoria tulburarilor de evolutie a limbajului si se prezinta ca un efect al intarzierii in aparitia vorbirii(Froschels,Pichon,S.Borel-Malsonny);
3. balbaiala are o natura ereditara(Gutzman, Nadoleczny);
4. balbaiala are o componenta nevrotica si este un efect ala cesteia;
5. balbaiala ca act al vorbirii se desfasoara pe principiul reflexologic.

Balbaiala se manifesta dominant prin repetarea unor silabe la inceputul si mijlocul cuvantului cu prezentarea unor pauze intre acestea determinate de spasme scurte sau prin aparitia spasmelor de lunga durata la nivelul aparatului fonoarticulator care impiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive. De cele mai multe ori fenomenele de balbism insotite de existenta unor sunete sau silabe parazitare ce imprima un aspect accentuat si dezagrabil vorbirii. In toate formele de balbaiala apar si o serie de fenomene secundare precum spasmele de la nivelul aparatului fonoarticulator evidentiate prin miscarea usoara a buzelr inaintea pronuntarii cuvantului, grimase, incordare faciala si corporala, rigiditate sai gestica exagerate, schimbarea culorii, transpiratie abundenta, agitatie si nervozitate, tulburari de somn, dereglari ale ritmului respirator, tendinte de a vorbi in timpul inspirului, etc. Asemenea fenomene ce agraveaza balbaiala sunt mai frecvente la adult si la adolescent.

O mentiune aparte merita sa ocupe in cadrul cauzelor balbaielii, stangacia sau fenomenele de contrariere a stangaciei care pot sta la baza si altor handicapuri de limbaj cum sunt:dislalia, disgrafia, dislexia, tahilalia, bradilalia, tumultus sermonis.

Acest fapt se poate explica prin ceea ca in producerea proceselor psihice intre cele doua emisfere cerebrale se stabilesc raporturi de subordonare, una se manifesta ca dominanta, iar cealalta ca subordonata. Activitatea de limbaj este si ea dependenta de una din cele doua emisfere.Limbajul ca functie puternic localizata se realizeaza la nivelul emisferei drepte la stangaci si in stanga la dreptaci. Din cercetari rezulta ca pentru constituirea limbajului oral si scris, dominanta emisferei stangi prezinta o mai mare insemnatate.

TICURILE NERVOASE SI SINDROMUL TOURETTE

Definitie si prezentare
         Dupa Serge Lebovici, ticurile sunt "miscari involuntare, bruste, rapide si repetate regulat in aceeasi forma."
         O definitie mai complexa prezinta ticurile ca fiind descarcari motorii rapide, recurente, irezistibile (dar care pot fi controlate voluntar o anumita perioada de timp), neadecvate situatiei, neritmice, imlicand grupe musculare circumscrise sau productiuni verbale, cu debut brusc si fara scop aparent, care dispar in somn.
         Se accentueaza la emotii, cand se atrage atentia asupra lor, sau cand copilul se concentreaza in directia unei activitati.
       Cea mai frecventa localizare vizeaza extremitatea superioara a corpului. Ele iau adesea forme variate (motorii sau vocale): clipitul ochilor, ridicari ale umerilor, miscari ale mainilor sau ale picioarelor, dregerea glasului, tusitul, etc.

Forme

        Ticurile simple sunt localizate la un singur grup muscular, iar cele complexe, cuprind mai multe grupuri musculare.
      Sistemul de clasificare ICD-10, recunoaste urmatoarele entitati:

• tulburarea tranzitorie a ticului (durata sub 12 luni, aparitie in jurul varstei de 5 ani),
• tulburarea cronica a ticului motor sau vocal (durata peste un an),
• tulburarea combinata a ticului de tip vocal si motor multiplu - Sindromul Gilles de la Tourette (ticuri motorii multiple si unul sau mai multe ticuri vocale, pana la fraze obscene, ecopraxie gestuală si copropraxie, cu agravare in adolescenta si persistenta in viata adulta.)

Populatie de risc

         Dupa DSM IV , ticurile sunt "tulburari de obicei diagnosticate in timpul copilariei mici, a copilariei mari sau in timpul adolescentei" . Ele afecteaza un procentaj de 5-7 % din populatia infantila, fiind de doua ori mai frecvente la baieti decat la fete.
         Ticurile constituie o forma de nevroza monosimptomatica a scolarului mic.
         Factorul declansator il constituie o stare de conflictualitate actuala (scolara, familiala), dar apare de regula la copii cu structuri de personalitate cu note anancaste (indoieli, nesiguranta, tendinta spre ruminatii, inclinat spre ideatie, nonactivare, introversie), in istoria carora exista adesea suferinte perinatale, prematuritate, icter neonatal prelungit cu afectarea nucleilor bazali si disfunctie in sistemul extrapiramidal.
         In unele situatii mecanismul de producere al ticurilor este recunoscut a fi cel de imitatie a unor gesturi sau miscari; tulburarile astfel fixate nu mai pot fi cu usurinta indepartate in ciuda pedepselor parintilor, ironiilor colegilor si dorintei copilului. In acest fel, la inceput simple deprinderi, ticurile s-au transformat In tulburare nevrotica la aparitia anxietatii si a trairii traumatizante a defectului.
        Alte consideraţii etiologice vizeaza un determinism genetic al bolii (Child &Psychiatry & Human Development, 1997), fiind vorba de un mecanism poligenic care implica genele neurotransmitatorilor (dopamina, serotonina, ş.a.), transmise de la ambii parinti.
         Se discuta in patogeneza ticurilor si de stresul matern din timpul nasterii, traumatismul obstetrical, influente hormonale (Schweizerische Rundschau fur Meddizin Praxis, 1997).
   
       
Evolutie si tratament

     Ticurile pot aparea oricand dupa varsta de 2 ani, insa in cele mai frecvente cazuri se manifesta in jurul varstei de 6-8 ani sau la pubertate, corespunzand solicitarilor maxime scolare, adaptative si suprapunandu-se peste perioadele de dezechilibru fiziologic. Se considera ca apar la copii anxiosi sau cei care se dezvolta intr-o situatie familiala tensionata sau au parinti severi. (uneori parintii controleaza si preseaza excesiv copilul, dandu-i indicatii mereu, fixand standarde prea inalte pentru posibilitatile sale, implicandu-l in prea multe activitati sau manifestandu-si dezacordul in mod permanent. Sentimentul de iritare pe care il traieste copilul din aceasta cauza, sentiment pe care nu va indrazni sa il manifeste fatis, izbucneste sub forma ticurilor.) Unele ticuri ca clipitul, stranutatul, tusitul incep adesea in timpul unei raceli, a unei conjunctivite, pastrandu-se si dupa ce copilul s-a vindecat. Ridicatul din umneri poate aparea cand copilul are o haina noua, mai larga, care ii da senzatia ca aluneca de pe el. In plus, copiii pot copia manierismele altor copii, mai ales daca acestia sunt admirati, insa astfel de ticuri nu dureaza mult.  
       Evolutiv , ticurile au adesea amploare scazuta, sunt pasagere si foarte mobile, disparand lungi perioade de timp, schimbandu-si topografia. Pot deveni insa intense, polimorfe, complexandu-se. Multi dintre adultii cu sindrom obsesiv-compulsiv au in antecedentele lor, in copilarie, boala ticurilor. Sindromul Tourette este o tulburare cronica, incapacitanta. In cazurile severe, ticurile pot interfera cu activitatile cotidiene ca scrisul si cititul.
         Activitatea sociala, scolara si profesionala poate fi deteriorata din cauza rejectarii de catre ceilalţi, sau a anxietatii de a prezenta defectul in situatii sociale. La modul general vorbind, evolutia bolii ticurilor are debut in copilarie, exacerbare prepubertara, atenuare postpubertara, stabilizarea simptomelor la adult.
         Ticurile apar adesea ca forme izolate, dar se pot asocia cu fenomene obsesionale, hipocondriace, sau cu tulburari specifice de dezvoltare. Apare adesea disconfortul in situatii sociale, rusinea, jena, dispozitia depresiva. Exista o forma organica a bolii ticurilor (in care componenta organica este doar un factor adjuvant), o forma psihogena pura şi o forma mixta, in care, pe langa componenta musculara (de contractie), se asociază si o patologie de anxietate generalizata, frica de a se repeta (centrare obsesiva pe fenomen cu imposibilitatea de a controla), si fenomene de epuizare.
        Dupa cum afirma Jean-Pierre Royol, psiholog clinician, "ticul poate fi inteles nu in maniera izolata ci ca un simptom secundar ce dezvaluie o problema psihica. S-a observat ca ori de cate ori se trateaza izolat acest simptom se obtine o forma de deplasare, in sensul ca problema tinde sa se exprime printr-un alt simptom. Este acelasi principiu pe care il regasim printre afectiunile dermatopsihice ca eczema, care, combatute, se transforma adesea in astm. Mesajul inconstient va continua sa incerce sa se exprime in pofida barierelor ce i se opun. Deci, evident, o terapie analitica este cea mai adaptata si da cele mai bune rezultate."
        Tratamentul se face prin psihoterapie (analitica, comportamentala si de relaxare), fizioterapie, kinetoterapie, gimnastica. Nu se atrage niciodata copilului atentia asupra defectului. Nu sunt indicate alimentele excitante deoarece cresc anxietatea (Cola, ciocolata, cacao), nici activitatile care cer concentrare atentionala (televizor, sah, calculator). Se recomanda, in schimb, plimbari in aer liber, activitati sportive, mai ales sport de echipa. Tratamentul este individualizat, pornind de la gradul deficitului functional, asocierea ticurilor, comorbiditatii, capacitatile interne si externe de ajutor si de gradul de copiere a unor comportamente. El nu tinteste doar ticul ca simptom, ci si bolile asociate, fara a pierde din vedere istoria naturala a bolii, capacitatile adaptative ale copilului, relatiile interpersonale, controlul impulsurilor, suportul social si familial.

Sindromul Tourette (Gilles de la Tourette )

         Este o afectiune neurologica ce apare inaintea varstei de 18 ani si ale carei simptome sunt urmatoarele :

• ticuri motorii: miscari ale capului, ale umerilor, ale unui membru, grimase, clipiri ale ochilor, gesturi repetitive
• ticuri vocale: zgomote involuntare, tipete, dregeri ale glasului, ecolalie (repetarea cuvintelor rostite de alte persoane), coprolalie (folosirea de cuvinte obscene)
• simptomele apar si dispar, perioadele de calm alternand cu cele de manifestare intensa
• simptomele se schimba odata cu trecerea timpului
• perturbarea determina o suferinta marcata sau o alterare semnificativa a functionarii sociale, profesionale sau in alte domenii importante

        Cauza exacta a acestei maladii nu este inca cunoscuta. Ea nu se vindeca, insa exista perioade de remisie. Medicamentele pot fi utilizate daca ticurile devin invalidante. O sustinere psihologica a pacientului si a familiei sale ajuta in abordarea problemelor sociale asociate sindromului Tourette.

DEFICIENTA MENTALA

        Cea mai utila definitie moderna este cea folosita de Asociatia Americana pentru Deficienta Mintala : "functionare intelectuala generala semnificativ sub medie, care a inceput in timpul perioadei de dezvoltare si se asocieaza cu o deficienta a comportamentului adaptativ."

CAUZE

        Etiologia deficientelor mintale impune o sistematizare a categoriilor de factori care influenteaza aparitia tulburarilor organice si functionale ale sistemului nervos central (SNC) si stabilirea unor corelatii intre sindroamele clinice si cauzele care le produc.

        Deficientele mintale pot fi de natura ereditara (transmise prin gene), organica (urmare a unor leziuni ale SNC), sau pot fi cauzate de carente educative, afective, socio-culturale.

        Pornind de la factorul cauzal, deficientele mintale pot fi impartite in :

• deficiente mentale primare (determinate de factori ereditari)
• deficiente mentale secundare (determinate de factori exteriori, din mediu)
• deficiente mentale mixte (determinate de combinarea factorilor ereditari cu cei de mediu)
• deficiente mentale fara cauze direct decelabile

        Factorii care determina prin actiunea lor asupra SNC deficienta mentala pot actiona in momente diferite, dand nastere la patologii diferite:

• in etapa de progeneza (cand are loc maturizarea celulelor sexuale si fecundatia) dand nastere la gametopatii
• in etapa de blastogeneza (embriogeneza: 0-3 luni) (cand are loc formarea foitelor germinative si se desavarseste formarea organelor primitive), dand nastere la embriopatii
• in etapa de organogeneza (fetogeneza:4-9 luni) (cand au loc procesele de morfogeneza si histogeneza), dand nastere la fetopatii

Factorii endogeni (din interiorul organismului) pot provoca 3 tipuri de deficiente mintale:

• prin mecanism poligenic (Cazuri de deficienta mentala pura, fara patologie asociata, determinate de dominanta genelor nefavorabile inteligentei.)
• prin transmitere mendeliana (Cauzate de gene majore mutante aparute in urma tulburarii metabolismului enzimatic, sau fara un substrat biochimic.)
• prin anomalii cromozomiale (Anomalii are numarului si morfologiei cromozomilor, determinand un dezechilibru genic responsabil de variate malformatii somatice, encefalopatii, dismorfii, etc. Din aceasta categorie fac parte sindroamele Down, Lejeune, Edwards, Patau, Klinefelter, Turner.)

Factorii exogeni (ce actioneaza din exteriorul organismului) au o influenta cu atat mai mare in producerea deficientelor mintale cu cat actioneaza mai de timpuriu in viata copilului (in perioada uterina sau in primii 3 ani de viata). In functie de momentul in care actioneaza se pot distinge mai multe categorii de factori:

• prenatali (inainte si in timpul sarcinii)
  • progenetici (Actioneaza asupra conditiilor si proceselor de aparitie si dezvoltare a gametilor, determinand gametopatiile. Cei mai frecventi sunt: iradieri cu radiatii alfa, beta, gama Rontgen, neutroni, protoni, etc; procese involutive la nivelul ovarului; afectiuni cronice ale parintilor, in special ale mamei: diabet zaharat, inanitii cronice, etc.; socuri psihice grave suportate de catre parinti.)
  • embriopatici (Actioneaza in primele trei luni de sarcina si pot produce o serie de modificari ale nidatiei, tulburari ale metabolismului mamei si embrionului, nutritiei si circulatiei placentare. Cei mai frecventi sunt: fizico-chimici: iradieri cu raze X, substante radioactive, intoxicatii cu diferiti compusi chimici (oxid de carbon, saruri de nichel, mercur, cobalt, plumb), consumul unor medicamente teratogene ce pot actiona inca din primele zile , fie distrugand oul fie determinand mutatii genetice si tulburari metabolice; boli infectioase virotice (rubeola, rujeola, gripa); boli casectizante ale mamei (tuberculoza, febra tifoida, avitaminoze, etc.); traumatisme ale gravidei; tulburari endocrine ale mamei (diabet, tulburari tiroidiene, etc.); incompatibilitate Rh intre mama si fat.
  • fetopatici (intervin asupra dezvoltarii intrauterine a fatului, intre luna a 4-a si a 9-a de sarcina, favorizand unele procese necrotice, inflamatorii, tulburari vasculare, respiratorii, distrofii, etc. Cei mai frecventi sunt: intozicatii cu alcool, monoxid de carbon, plumb, mercur; carente alimentare, avitaminoze, infectii materne (lues, listerioza, toxoplasmoza, boala incluzilor citomegalice, etc.); traumatisme fizice; placenta praevia cu microhemoragii)
• perinatali (in timul nasterii)
  • Scorul APGAR este principalul indicator care ofera informatii despre starea clinica a nou nascutului. Se apreciaza la 1 minut, 5 minute si 10 minue dupa nastere. sunt urmarite culoarea pielii, tonusul muscular, respiratia, frecventa cardiaca, raspunsul la stimuli. Informatiile culese pentru stabilireascorului final au semnificatie prognostica pentru noul nascut. Principalele cauze care determina tulburari perinatale sunt:
  • prematuritatea noului nascut (greutate la nastere egala sau mai mica de 2500g, indiferent de durata sarcinii). Exista 3 categorii de prematuri: nascuti inainte de termen (sarcina mai mica de 37 saptamani), la termen, dar cu o greutate mai mica de 2500g (distrofie prenatala), nou nascuti proveniti din sarcini gemelare.
  • postmaturitatea noului nascut determina hipoxia cronica a fatului, cu efecte asupra structurilor nervoase superioare concretizate in sechele encefalopatice care se manifesta prin retard mental si psihomotor, tulburari comportamentale, convulsivitate accentuata.
  • traumatismele obstetricale (aplicarea forcepsului la extragerea fatului si operatia cezariana pot produce diferite leziuni ale scoartei cerebrale sau pot favoriza aparitia unor staze in sistemul circulator cerebral al fatului, insotite de anoxie sau simfize ale meningelui si determinand astfel hidrocefalie; hipoxia din timpul nasterii determinata de prelungirea excesiva a nasterii, compresiunea cordonului ombilical, ruptura de placenta, contractiile uterine foarte slabe, disproportiile cefalo-pelviene ale fatului, fatul prea mare, etc, toate acestea favorizeaza scaderea aportului de oxigen la nivelul tesuturilor nervoase, urmate de edeme , hemoragii punctiforme, procese de necroza la nivel cortical, alterarea procesului de mielinizare si emitere de dendrite care vor conduce mai tarziu la tulburari senzoriale si psihomotorii; encefalopatia bilirubinica 9boala hemolitica a noului nascut) este determinata de invazia anticorpilor de la mama la fat , prin placenta, urmata de cresterea acidozei la nivelul celulei nervoase datorita excesului de bilirubina neconjugata cu actiune citoxica care provoaca alterari functionale si morfologice in special la nivelul nucleilor de la baza creierului.
• postnatali (dupa nastere)
  • boli inflamatorii cerebrale - encefalite (intalnite in rujeola, rubeola, varicela, tuse convulsiva, gripe, etc.), meningoencefalite (streptococica, stafilococia, meningococica, TBC), viroze, abcese cerebrale
  • boli infectioase cu complicatii cerebrale - gripa, hepatita edemica, scarlatina, variola, varicela, tuse convulsiva, etc.
  • boli parazitare cerebrale - chist hidatic, cisticercoza
  • boli cu efecte degenerative la nivel cerebral - acidoze, hipoxii, hipoglicemii, tulburari hidroelectrolitice
  • intoxicatii acute si cronice cu plumb, oxid de carbon, alcool, fungicide, etc.
  • traumatisme cranio-cerebrale ce pot duce la traumatisme sau hemoragii cerebrale soldate cu manifestri neurologice sistematizate si sechele neuropsihice de grade diferite
  • tulburari cronice de nutritie (mai ales in perioada 0-3 ani) - carente prelungite de vitamine, electroliti, alimentatie hipoproteica, ce pot culmina cu stari distrofice, edem cerebral, disfunctii cerebrale
  • tulburari metabolice - in special hipoglicemiile la copil pot determina aparitia unor encefalopatii manifestate prin accese convulsive, pareze, reatrdare intelectuala
  • tulburari circulatorii la nivel cerebral - tromboze venoase sau la nivelul sinusurilor, arterite ce pot culmina cu embolii sau leziuni cerebrale grave
  • factori psihosociali - reprezentati prin natura relatiilor afective intrafamiliale, mediul si conditiile economice ale familiei, calitatea influentelor culturale si educationale care actioneaza asupra copilului, carentele afective ale copilui, etc. (Teoria psihanalista si psihosociologica explica aparitia deficientei mentale ca un efect al lipsei de afectivitate (in special din partea mamei) in primii ani de viata ai copilului , favorizand instalarea unei inhibitii accentuate la nivel talamic, prin lipsa unor stimuli afectivi care pot produce o nedezvoltare structural-functionala a scoartei datorita suprimarii aportului de stimuli la acest nivel. Se stie ca , prin programul genetic, in primii ani de viata, dezvoltarea legaturilor nervoase , prin cresterea numarului de sinapse, are la baza tocmai un aport ridicat de stimuli la nivel cerebral si aparitia concomitenta a structurilor anatomo-fiziologice neuronale (circumvolutiuni cerebrale) raspunzatoare de achizitia informatiilor respective; altfel spus, cu cat aportul de stimuli exogeni in primii ani de viata este mai mare, cu atat creierul copilului va avea un grad mai ridicat de dezvoltare , sau cu cat stimularea timpurie a copilului este mai intensa, cu atat sansele de dezvoltare intelectuala optima a copilului vor fi mai ridicate.)

FORME

• Retardare mintala usoara (QI 55-70, varsta mintala 9-12 ani)
  • infatisare comuna si deficiente motorii sau senzoriale abia sesizabile
  • obtin rezultate scolare ce le permite sa ajunga in clasa a VI-a (VIII-a)
  • ca adulti isi gasesc loc de munca, isi formeaza o familie dar au nevoie de ajutor in rezolvarea unor probleme de viata mai complexe
  • majoritatea reusesc sa traiasca independent
• Retardare mintala moderata (QI 40-55, varsta mintala 6-9 ani)
  • probleme neurologice, motorii, de locomotie
  • pot invata sa comunice si sa se ingrijeasca dar sub supraveghere
  • ca adulti pot incerca sa desfasoare o munca de rutina
• Retardare mintala severa (QI 25-40, varsta mintala 3-6 ani)
  • au o dezvoltare foarte incetinita in perioada prescolara
  • necesita supraveghere atenta si ingrijire specializata
• Retardare mintala profunda (QI sub 25, varsta mintala mai mica de 3 ani)
  • deficiente multiple cognitive, motorii, de comunicare
  • au nevoie de instruire intensiva pentru a capata independenta in efectuarea celor mai rudimentare activitati zilnice (mancat, toaleta)
  • necesita supraveghere pe parcursul intregii vieti

BALBISMUL(BALBAIALA)

         Balbaiala este o tulburare a comunicarii care se traduce printr-o dificultate a limbajului vorbit : pierderea fluiditatii unui cuvant, ezitarea, tulburarea ritmului, etc. In esenta, balbismul este o tulburare functionala motorie care are la baza dissinergia musculaturii care participa la actul vorbirii si al respiratiei.
         Tulburarea de vorbire se accentueaza in momentul vorbirii in public, cand se atrage atentia asupra defectului, cand lumina este puternica, la vorbirea cu necunoscuti, la emotii. Ea se diminueaza sau chiar dispare intr-o atmosfera familiara, linistita, in semiintuneric, atunci cand se canta sau recita o poezie foarte bine stiuta.
         Pe langa tulburarea de vorbire apare si tulburarea de respiratie evidenta numai in timpul elocutiunii. Se adauga tulburarea de tonalitate, cu pronuntarea exploziva a cuvintelor. Apar miscari ample, gesturi largi, de compensare a deficitului din exprimare (sincinezii), incarcatura vegetativa intensa (transpiratii, eritem). In timp, se instaleaza logofobia, teama de a repeta, de a nu face fata exprimarii, evitarea raspunsului verbal, sau raspunsuri scurte, laconice, cu multe cuvinte parazite.

Forme

        Balbaiala tonica se caracterizeaza prin blocaje la inceputul unui cuvant sau in cursul frazei.
         Balbaiala clonica consta in repetarea sacadata a primei silabe sau a unui grup de silabe, depasind cu greu anumite cuvinte.
         Cea mai frecventa forma de balbism este cea tonico-clonica (mixta).

Populatie de risc

        Balbismul atinge cam un copil din cinci si este mai des intalnit la baieti. Este favorizat de factori ca suferinta perinatala perinatala, incompatibilitate Rh, prematuritate, debilitate in sistemul extrapiramidal, epuizare, boli somatice. Factorii predispozanti sunt reprezentati de debilitatea motorie-fonatorie si personalitatile de tip anxios, obsesiv, anancast.
        In general insa, este vorba de o faza tranzitorie in care copilul se enerveaza, vrea sa vorbeasca la fel de repede si de bine ca si adultii care il inconjoara, fapt ce il face sa trunchieze unele cuvinte. Se intampla insa si ca parintii sa fie prea exigenti, angoasand copilul. Se cunoaste ca starea emotionala a copilului este strans legata de balbaiala. Majoritatea cazurilor apar la copiii cu oarecare stare de tensiune interna (unii copii se balbaie doar cand sunt emotionati sau vorbesc cu o pesoana anume). Balbaiala poate exprima o ambianta familiala tensionata. Factorii declansatori ai balbaielii constau in evenimente punctuale resimtite ca dureroase de copil: despartirea, aparitia unui alt copil, schimbarea scolii, etc. Uneori, fortarea unui copil stangaci sa scrie cu mana dreapta pare sa declanseze balbaiala (zona creierului care controleaza vorbirea este strans legata de partea care controleaza miscarile mainii pe care copilul o prefera. Fortarea copilului sa foloseascacealalta mana poate declansa o confuzie la nivelul mecanismului nervos al vorbirii).
       
Evolutie si tratament

         In cazul balbaielii la un copil mic se asteapta in general ca tulburarea sa dureze cam 6 luni sau sa persiste dupa varsta de 5-6 ani, inainte de a face un bilant ortofonic. Frecventa balbaielii la varsta de 2-3 ani se explica prin faptul ca la aceasta etate copilul face efortul de a-si largi vocabularul si incearca sa treaca de la o forma de vorbire in care folosea doar cuvantul la una in care incearca sa organizeze cuvintele in propozitii, fapt ce il solicita mai mult. Adesea se opreste la mijlocul propozitiei pentru ca nu gaseste cuvintele potrivite. Cel mai frecvent, balbaiala dureaza cateva luni, prezentand ameliorari si agravari pe parcurs, dar se va estompa sau va disparea, progresele facandu-se treptat. Insa, aceasta stare nu trebuie ignorata total, sau subevaluata ca fiind o tulburare tranzitorie. Daca tulburarea persista timp indelungat si se confirma, trebuie sa se recurga la un tratament logopedic, bazat pe un model relational si ludic, sustinut psihologic prin terapie de relaxare si suport (copilul trebuie invatat sa se relaxeze si trebuie analizate si indepartate situatiile generatoare de tensiune din viata sa. ) Fara de interventiile adecvate pentru ameliorarea tulburarii odata diagnosticate, copilul devine tot mai fragil emotional, tot mai interiorizat, retragandu-se si evitand contactul interpersonal, preferand activitati solitare ca sahul sau lectura. Devine iritabil, ii scade randamentul general si se instaleaza un sindrom neurastenic (cefalee, insomnie, fatigabilitate). Tratamentul vizeaza corectarea modului de viata, evitarea stresului, oboselii, corectarea mediului inconjurator (copilul balbic nu se asculta la scoala prin ascultare in fata colegilor sai, ci numai in scris.), decontracturante, anxiolitice, sedative, antidepresive.

AUTISM

          Majoritatea copiilor de varsta mica sunt sociabili si isi doresc si au nevoie de contactul cu alte persoane pentru a creste si a se dezvolta. Ei zambesc, se giugiulesc, rad si raspund devreme la jocuri de v-ati ascunselea. Insa uneori un copil nu interactioneaza in aceasta maniera asteptata. Copilul pare sa traiasca in lumea sa, un loc caracterizat de rutine repetitive, comportamente ciudate, unice, probleme in comunicare si o lipsa totala de constiinta sociala sau interes pentru ceilalti. Acestea sunt caracteristici ale unei tulburari de dezvoltare numita autism.

        Autismul e cel mai adesea identificat intre 2 si 3 ani, cand parintii devin ingrijorati cand observa ca, copilul evita interactiunea cu ceilalti, nu vorbeste inca, se opune giugiulitului.

Unele dintre cele mai timpurii simpotme care va pot da de stire ca micutul dvs. are nevoie de o evaluare pentru depistarea autismului sunt :

• nu zambeste pana la varsta de 6 luni
• nu are expresii faciale pana la 9 luni
• nu vocalizeaza, nu arata pana la 12 luni
• nu spune cuvinte singulare pana la 16 luni
• nu spune fraze din doua cuvinte pana la 2 ani
• regres in dezvoltare
• orice pierdere a vorbirii, sau a abilitatilor sociale

        Un prescolar cu autism "clasic" este in general retras, detasat, esueaza in a raspunde altor oameni. Multi dintre acesti copii nu vor realiza contactul vizual cu ceilalti. Se vor angaja in comportamente ritualizate sau ciudate, cum sunt leganatul, datul din maini "flapping", nevoia obsesiva pentru a mentine ordinea.

        Multi copii cu autism nu vorbesc deloc. Acei care o fac pot vorbi in rime, au ecolalie (repeta cuvintele altei persoane ca un ecou) , se refera la ei insisi ca la "el" sau "ea" sau folosesc un limbaj sarac.

        Severitatea autismului variaza de la mediu la sever. Unii copii se descurca bine la scoala, desi au probleme cu adaptarea. Ei pot trai independent cand vor fi mari. Alti copii cu autism functioneaza la un nivel mult mai scazut. Retardarea mentala este adesea asociata cu autismul.

        Ocazional, un copil cu autism poate dovedi un talent extraordinar in arta, muzica sau alta arie specifica.

        Cauza autismului ramane necunoscuta, desi teoriile curente indica o problema cu functionarea sau structura sistemului nervos central. Ce se stie sigur este ca autismul nu apare din motive care tin in vreun fel de parinti.

        Copiii cu autism au nevoie de o evaluare complexa si de programe educationale si comportamentale specializate. Unii copii cu autism pot beneficia si de tratament medicamentos.

        Desi nu exista vindecare pentru autism, tratamentul specializat adecvat administrat de devreme poate avea un impact pozitiv in dezvoltarea copilului si produce o reducere majora a comportamentelor si simptomelor.

        Singurele diferente dintre un copil normal si unul cu autism sunt cele comportamentale. Nu exista diferente fizice vizibile.

Ce comportamente ne pot orienta catre autism ?

• vorbire redusa / limbaj sarac pentru varsta sa
• jocuri inadecvate (in loc sa plimbe o masinuta, impingand-o, o tine in mana si invarte la nesfarsit o roata)
• nu joaca jocuri de rol (nu se joaca pretinzand ca hraneste papusa, nu se joaca pretinzand ca vorbeste la telefon, etc.)
• are o preocupare aparte pentru ordine (aliniaza jucariile sau alte obiecte)
• are dificultati in a interactiona cu altii
• contact vizual redus cu alte persoane
• poate merge pe varfuri , poate sa dea din maini, agitandu-le
• nu raspunde cand este strigat pe nume
• nu arata cu degetul obiectele, nu urmareste ce i se arata cu degetul
• nu imita miscarile altora
• nu se angajeaza in jocuri reciproce
• se poate impotrivi atingerilor sociale (imbratisari)
• are preocupari si interese intense circumscrise la foarte putine lucruri si, ciudate
• manifesta rezistenta la schimbare
• are sensibilitati senzoriale aparte (nu suporta anumite sunete, mirosuri, gusturi)
• se fixeaza si isi mentine interesul asupra unei parti dintr-o jucarie sau obiect si nu asupra intregului

Spectrul Autismului. Un copil cu autism se poate afla oriunde pe largul „spectru” al autismului. La capatul superior, un copil poate parea aproape normal si poate avea doar putine trasaturi autiste. Ar putea, de exemplu, sa fie un copil linistit in clasa, cu putini prieni sau fara nici unul si cu cateva obiceiuri ciudate. Ar putea sa nici nu fie diagnosticat ca autist decat mult mai tarziu în viata. La capatul inferior al spectrului, un copil ar putea fi descris ca putin-functional, poate avea vorbirea si limbajul defectuoase si are nevoie de terapie mult mai intensa. Indiferent unde se afla un copil pe acest spectru, el poate si trebuie sa fie ajutat.

Tratamentul Autismului Deocamdata nu exista un tratament biomedical al autismului. Dintre toate terapiile existente, ABA (Applied Behavior Analysis - Analiza aplicata a comportamentului) a atras cea mai multa atentie. Sistemul incercat pentru prima data de Dr. Ivar Lovaas de la UCLA în anii ’60 este un program de invatare care lucreaza sistematic la inlaturarea „trasaturilor” autismului pana cand copilul nu mai indeplineste conditiile necesare pentru a se considera ca are aceasta afectiune. Sistemul este foarte intensiv, dar s-a dovedit a avea extrem de mult succes în aproape toate cazurile de Autism. Sistemul de invatare ABA divide orice sarcina in sarcini mai mici si pune un accent foarte mare pe rasplatirea copilului atunci cand lucreaza bine. Nu exista nici o pedeapsa fizica in tot sistemul. Terapia incepe intr-o structura foarte rigida, dar in mod gradat ia forma unui mediu tipic de scoala. Cei care cunosc putin sau nimic despre ABA pot spune ca este prea rigida sau ca transforma copilul intr-un robot prin invatarea rutiniera. Acest lucru ar parea sa fie adevarat la inceput, dar pe masura ce copilul invata sa invete, progreseaza pana la un punct in care isi poate însoti colegii normali in stilul de invatare. Cei mai multi parinti care persevereaza cu programul timp de doi pana la trei ani pot sa isi canalizeze cu succes copii catre normalitate.

ADHD(Deficit de atentie si tulburare hiperkinetica)

DEFINITIE SI PREZENTARE GENERALA

        ADHD (Deficit de atentie si tulburare hiperkinetica) este una dintre cele mai frecvente tulburari comportamentale intalnite la copii si adolescenti. Un procent de 5% din copiii de varsta scolara prezinta simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasa de 30).

         ADHD debuteaza in copilarie si poate persista si la varsta adulta. Desi la unii copii simptomele ADHD dispar odata cu inaintarea in varsta, in jur de 60% pot prezenta simptome si la varsta adulta.

         Simptomele copilului care ii pot duce cu gandul pe parinti la aceasta tulburare sunt: note si scoruri mici la testele de aptitudini, slabe abilitati de organizare si planificare a actului de invatare, probleme de socializare, imagine de sine negativa si impresia ca e respins de colegi.

CAUZE

        Cauza exacta a ADHD este necunoscuta. In momentul de fata, se considera ca etiologia este cel mai probabil de natura genetica. ADHD se transmite genetic, de la parinti la copii. Un copil cu un parinte care prezinta simptome de ADHD are sanse in proportie de 25% de a avea ADHD. Istoricul familial de alcoolism si de tulburari afective pare sa se asocieze cu un risc crescut de ADHD

         In afara cauzelor genetice exista si alti factori de mediu si medicali care pot produce simptome asemanatoare celor prezente in ADHD. Studii epidemologice au ajuns la concluzia ca ereditatea explica, in medie, majoritatea comportamentelor de tip ADHD pe care le manifesta copiii, in timp ce factorii de mediu nu explica decat aproximativ 20% din acest tip de comportament . Interactiunea parinte-copil este considerata ca fiind un factor favorizant. Un mediu familial stresant (evenimentele din familie precum si aspectele particulare ale functionalitatii ei) contribuie la instalarea simptomelor de ADHD.

• Percepţii gresite
• In trecut, incertitudinea legata de cauzele ADHD a creat un climat fertil pentru diverse speculatii. Au fost emise numeroase teorii - printre care unele ii invinovateau intr-o anumita masura pe parinti pentru comportamentul necontrolat al copilului lor. Ulterior s-a stabilit ca aceste teorii sunt nefondate.

Iata cateva dintre cele mai frecvente perceptii cu privire la cauzele ADHD, desi acestea nu sunt documentate stiintific:

• Alimentatia/dieta
• Atitudinea parentala deficitara
• Urmarirea excesiva emisiunilor TV sau preocuparea excesiva fata de jocurile video
• Hormonii

        Studiile riguroase, atent concepute, nu au reusit sa stabileasca relatia cauzala dintre acesti factori si ADHD si nici faptul ca vreunul dintre acesti factori influenteaza simptomele ADHD. De exemplu, contrar convingerilor parintilor, zaharul nu ii face pe copii semnificativ mai hiperactivi. De fapt, s-a constatat ca nici o dieta nu amelioreaza simptomatologia specifica ADHD. Simptomele nu au fost ameliorate prin aplicarea unor anumite tehnici parentale. S-a constatat ca, de fapt, frustrarea parintilor este un efect, si nu o cauza a ADHD. Excesul in urmarirea programelor de televiziune si jocurile video reprezinta de fapt un simptom, si nu o cauza a ADHD. Acestea constituie o forma de stimulare care ii ajuta pe copiii cu ADHD sa-si mentina concentrarea si sa-si controleze sentimentul interior de agitatie prin intermediul unui mecanism similar celui care actioneaza in cazul medicatiei.

        A devenit din ce in ce mai clar ca ADHD este o tulburare neurobiologica care necesita diagnostic si tratament medical.

 FORME

        Conform  Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-IV-TR), simptomele ADHD se impart in trei categorii: inatentie , hiperactivitate si  impulsivitate , putand surveni si in forma combinata.

        Tipul inatent

• Copilul inatent nu se poate concentra, face adesea greseli din neglijenta, nu asculta pana la capat atunci cand i se adreseaza cineva, nu finalizeaza sarcinile, nu respecta instructiunile, evita efortul intelectual sustinut.

        Tipul hiperactiv-impulsiv

• Simptomatologia include neastampar, vorbire excesiva, agitatie fizica in momente nepotrivite, intreruperea persoanelor care vorbesc si dificultatea in a-si astepta randul.

        Tipul combinat

• simptomatologia cuprinde elemente specifice atat timpului inatent cat si celui hiperactiv-impulsiv.

        Toti copiii se comporta in moduri care ar putea fi interpretate ca inatentie,  hiperactivitate sau  impulsivitate , simptome centrale ale ADHD. De fapt, toti visam cu ochii deschisi, ii intrerupem pe altii, raspundem neintrebati, ne pierdem rabdarea sau suntem agitati, dar nu toti suferim de ADHD.

        Specialiştii stabilesc diagnosticul de ADHD numai atunci cand un copil:

• A manifestat comportamente inadecvate nivelului sau de dezvoltare.
• Manifesta cel putin sase astfel de comportamente in mod constant, timp de cel putin sase luni.
• A prezentat unele simptome inainte de varsta de sapte ani.
• Este afectat de aceste simptome in activitatile curente, in mai mult decat un singur context, de exemplu la scoală si acasa.
• Prezinta simptome care nu sunt explicate mai bine de o alta boala.

 MANIFESTARE

Simptomele de inatenţie

• Adeseori ignora detaliile; greseste din neglijenta.
• Adeseori isi mentine cu greutate concentrarea la lucru sau la joaca.
• Adeseori pare sa nu asculte atunci cand cineva i se adreseaza direct.
• Adeseori nu respecta instructiunile; nu termina ceea ce a inceput.
• Adeseori are dificultati in a-si organiza sarcinile si activitatile.
• Adeseori evita activitatile care necesita efort intelectual sustinut.
• Adeseori pierde lucruri de care are nevoie.
• Adeseori este distras de zgomote exterioare.
• Adeseori este uituc in activitatile cotidiene.

Simptomele de hiperactivitate-impulsivitate

        Hiperactivitatea

• Adeseori se agita sau se foieste.
• Adeseori trebuie sa se ridice de pe scaun.
• Adeseori alearga sau se catara atunci cand nu ar trebui.
• Adeseori are dificultati in desfasurarea activitatilor de timp liber nezgomotoase.
• Adeseori este in miscare, parca ar fi animat de un motor.
• Adeseori vorbeste excesiv.

        Impulsivitatea

• Adeseori raspunde inainte ca intrebarile sa fie complete.
• Adeseori are dificultati in a-si astepta randul.
• Adeseori intrerupe sau deranjeaza alte persoane.

 COMORBIDITATE

        Multi copii cu ADHD sufera si de alte boli care pot complica diagnosticul si tratamentul. Cele mai frecvente afectiuni care pot coexista cu ADHD sunt:

Dizabilitatile de invatare

         Dizabilitatile de invatare includ dizabilitati de citire, probleme la matematica si la formularile scrise. Pacientii cu dizabilitati de învatare obtin scoruri sensibil mai mici decat cele considerate normale in conformitate cu varsta, scolarizarea si nivelul de inteligenta. In plus, aceste caracteristici includ autoapreciere si abilitati sociale reduse.

Tulburarea opoziţionismului provocator (ODD , Oppositional Defiant Disorder) şi tulburarea de conduită (CD , Conduct Disorder)         Conform National Institute of Mental Health (NIMH) din SUA, copiii cu ADHD, în special băieţii, au un risc mai mare de a dezvolta doua tulburari psihiatrice, tulburarea opozitionismului provocator si tulburarea de conduita .

• ODD se caracterizeaza printr-un comportament nesupus, sfidator, negativ si ostil fata de formele de autoritate, care persista timp de cel putin sase luni.
• CD se caracterizeaza printr-un comportament persistent de violare a normelor sociale si a drepturilor altora.
• Deoarece in prezent nu exista tratamente aprobate pentru ODD sau CD, parintii pot avea nevoie o sustinere suplimentara pentru a putea controla aceste manifestari ale copiilor cu ADHD.

Tulburările afective şi anxioase

         Copiii cu ADHD au risc mai mare de a dezvolta probleme privitoare la anxietate sau depresie , desi este posibil ca aceste tulburari afective sa nu se manifeste inainte de adolescenta sau de varsta adulta. Indiferent de originea tulburarilor, multi experti considera ca unele consecinte ale comportamentelor cauzate de ADHD pot sa produca prin ele insele anxietate sau depresie si pot reduce stima de sine. Atunci cand sunt prezente, tulburarile afective sau anxioase necesita tratament specific, suplimentar fata de ADHD.

EVOLUTIE SI TRATAMENT

        ADHD este o tulburare cronica. La unii pacienti simptomele bolii se atenueaza vizibil şi pot duce o viata activa in adolescenta si in timpul vietii adulte. Cu toate acestea, la aproximativ 60% dintre copiii cu ADHD simptomele se vor mentine si in perioada adulta. Chiar daca nu s-a elaborat o terapie care sa „vindece“ ADHD, numeroase persoane afectate au posibilitatea unei vieti satisfacatoare.

        Practicile terapeutice curente In ADHD sunt orientate asupra managementului simptomelor printr-o combinatie de metode de tratament:

• Modificarea comportamentului (incluzand antrenament si terapie)
• Medicatia
• Terapia combinata (medicatie si terapie comportamentala)

Tratamentul trebuie individualizat pentru fiecare pacient.

        Medicii specialisti care pot pune diagnosticul sau aplica tratamentul medicamentos ADHD sunt: medicul de familie, pediatrul, psihiatrul, neurologul. Specialistii care nu sunt abilitati sa prescrie tratament medicamentos dar pot acorda servicii de psihoterapie si consiliere psihologica sunt urmatorii: psihologul - care frecvent poate pune diagnosticul de ADHD, psihoterapeutul comportamental, asistentul social, specialistul in consiliere psihologica, terapeutul de familie.

        Se va apela numai la persoane competente sa evalueze simptomatologia si sa stabileasca diagnosticul corect de ADHD. Diagnosticul nu poate fi pus in pripa, ci doar dupa o atenta examinare a copilului si un interviu amanuntit cu parintii. Acuratetea diagnosticului  si stabilirea tratamentului necesita o observare atenta pe parcursul mai multor vizite repetate la specialist.

PSIHOPATOLOGIA COPILULUI

Evaluarea caracterului patogen sau dimpotriva maturativ al unei anumite conduite observate la copil, necesita o cunoastere aprofundata a parcursului dezvoltarii normale. Cunoasterea dezvoltarii copilului, a diferitelor stadii maturative traversate, a principalelor repere organizatoare ale psihismului sunt necesare in abordarea starilor patologice.

          Maturizarea anatomica are propriile legi de evolutie, iar daca ea constituie conditia necesara a dezvoltarii, ea nu constituie si conditia suficienta pentru a explica un comportament si evolutia sa in cursul cresterii copilului. Daca structurile anatomice depind in mare parte de echipamentul innascut, conduitele sunt strans dependente de mediul in care evolueaza copilul. Exista un continuum al comportamentelor mergand de la cele care sunt stabile in legatura cu mediul si relativ putin influentate de variatiile mediului, pana la cele labile in raport cu mediul. Comportamentul instinctiv poate fi plasat catre extremitatea stabila a acestui continuum, fara ca aceasta sa implice ca invatarea este absenta in crusul dezvoltarii sale, iar comportamentul invatat poate fi plasat la extremitatea labila a continuumului, fara ca aceasta sa implice ca aportul codului genetic lipseste complet.

Tablouri patologice:

1. ADHD (Attention Deficit Hiperactiviy Disorder)
2. Autism
3. Balbismul (Balbaiala)
4. Deficienta mentala
5. Ticurile nervoase
6. Tulburarile de limbaj  

PSIHOTERAPIA COPILULUI

Practica psihoterapiei copilului difera de cea a adultului prin cateva aspecte importante:

• foarte rar consultatia este ceruta de copil, el fiind adus de obicei de catre parinti, care considera ca un anumit aspect al comportamentului sau al nivelului de dezvoltare al copilului este anormal
• in stabilirea a ceea ce este normal sau anormal trebuie acordata mare atentie stadiului de dezvoltare a pacientului si duratei tulburarii
• cu cat sunt mai mici, cu atat copii sunt mai putini capabili sa se exprime in cuvinte, ca atare diagnosticul se bazeaza mai mult pe observatii ale comportamentului facute de parinti, profesori si alte persoane
• demersurile terapeutice implica nu doar copilul ci intreaga familie a acestuia

Psihoterapia copilului implica o serie de strategii de lucru adecvate varstei acestuia

        Explorarea si terapia dificultatilor copilului se realizeaza prin combinarea metodelor verbale (povesti terapeutice, calatorii imaginare) cu alte strategii bazate pe joc (ludoterapie) si arta (artterapie). Astfel, prin joaca, desen, dans, muzica, copiii se simt in siguranta fata de propriile lor sentimente si reactii, se distanteaza de evenimentele traumatizante traite, invata sa isi rezolve problemele si sa actioneze intr-un mod mai adecvat.
        

Psihoterapia copilului presupune si implicarea apartinatorilor lor (parinti, tutori)

        Dependenta copiilor fata de parintiii lor, nivelul lor de maturizare psihologica specific varstei, incapacitatea de a-si identifica si asuma uneori dificultatile proprii fac necesara contributia parintilor in procesul terapeutic. Acestia participa activ la stabilirea obiectivelor terapeutice si la identificarea directiilor de evolutie.
        De asemenea, exista situatii in care parintii au nevoie de suport psihologic pentru a se raporta in maniera potrivita la copii lor (sustinerea copilului intr-o perioada dificila, traversarea unui moment traumatic: accident, doliu, divort, diagnosticarea cu o boala pe viata sau cu prognostic sumbru).
        Un caz aparte este cel al copiilor care prin simptomele pe care le prezinta atrag atentia inconstient asupra patologiei existente la persoanele din mediul in care traiesc.

Copii sunt adusi la psihoterapeut cu urmatoarele acuze :

• agitatie, nervozitate, iritabilitate, agresivitate, incapatanare
• izolare, timiditate excesiva, inhibitie
• anxietate, fobii, ticuri
• conduite bizare, tulburari de comportament (furt, fuga, minciuna)
• probleme de comunicare si relationare
• incapacitate de adaptare
• traume (deces, divort, separare, boala, abuz)
• afectiuni somatice cu cauza psihica (enurezis, encoprezis, anorexie, bulimie, insomnie, cosmaruri)
• probleme scolare (esec scolar, abandon scolar, absenteism)

• etc.

Prima vizita cu copilul la psiholog

• Informatii generale
•           Iata cateva lucruri pe care este preferabil sa le cunoasteti inainte de a veni cu copilul dvs. la psiholog:
• Este bine sa explicati copilului unde va fi adus (puteti sa ii prezentati imaginile de aici pentru a se familiariza cu spatiul) si sa il puneti in tema cu faptul ca se va afla intr-un cadru in care nu i se vor intampla lucruri neplacute sau dureroase. Daca va cere mai multe informatii spuneti-i ca este posibil sa i se puna cateva intrebari, sa fie invitat sa povesteasca, sa deseneze, sau sa se implice in diverse activitati de joc, potrivite varstei sale.
• La prima intalnire, este de dorit ca ambii parinti sa fie prezenti.
• Dupa ce veti face cunostinta cu psihologul, vi se va solicita sa expuneti sumar motivul pentru care ati venit. Pornind de aici, psihologul va va audia, va va adresa intrebari suplimentare (pentru a aprofunda problematica pe care dvs. o expuneti) si va va oferi perspectiva sa asupra acesteia, punandu-va la dispozitie informatii legate de modul in care puteti proceda ulterior. (Este posibil ca necesarul dvs. de informatie sa fie acoperit inca din prima intrevedere, dar, in cele mai multe din situatii, este nevoie de mai multe intalniri pe parcursul carora se realizeaza o evaluare complexa a copilului, urmata de aducerea la cunostinta dvs. a rezultatelor obtinute si de consilierea dvs. privind posibilele modalitati de interventie.)
• Dat fiind faptul ca este posibil sa vi se solicite raspunsuri cat se poate de detaliate si precise la intrebari legate de dezvoltarea copilului dvs., de comportamentele si starile sale (de la nastere pana in momentul prezent), este indicat sa incercati sa va reactualizati aceste informatii inainte de a veni la cabinet. (Vi se pot cere informatii legate de sarcina - daca a fost normala, dusa la termen, etc., informatii legate de nastere - durata travaliului, complicatii, nastere normala sau cezariana, scor APGAR, etc., informatii legate de momentele temporale la care copilul a dobandit o serie de achizitii - la ce varsta a mers, la ce varsta a spus primul cuvant, etc., informatii legate de comportamentele si starile copilului - in ce fel se joaca, cum se comporta fata de alti copii sau alte persoane, etc.) In cadrul cabinetului nostru vi se va oferi un formular pe care va trebui sa il completati cu astfel de date.
• Exista posibilitatea ca psihologul sa va aduca la cunostinta faptul ca o parte din comportamentele sau starile copilului dvs. nu sunt decat consecinta unor interventii educative sau modalitati relationale inadecvate. Este important sa nu va simtiti lezat sau culpabil pentru aceasta stare de fapt. Singurul motiv pentru care un psiholog va prezinta aceste lucruri este pentru a va face sa constientizati unele mecanisme si pentru a va veni in ajutor, instrumentandu-va cu metode adecvate de depasire a situatiilor problematice in relatia cu copilul dvs.
• Evaluarea
  • Incepe inca din prima sedinta si presupune atat implicarea copilului cat si a parintilor (apartinatorilor).
  • Evaluarea directa a copilului presupune implicarea acestuia in diverse sarcini si activitati cu scop de testare. (Toate aceste activitati au caracter placut si ii sunt prezentate sub forna de joc). Intreg comportamentul copilului va fi observat in aceasta perioada. In masura in care copilul este obisnuit si suporta sa stea singur, el va fi evaluat in absenta parintelui.
  • Evaluarea indirecta a copilului se face pe baza informatiilor provenite de la apartinatori. In calitatea dvs. de parinte vi se va cere sa completati o serie de chestionare. Acelasi lucru poate fi solicitat si cadrului didactic responsabil de copil (educator, invatator, diriginte), in masura in care isi exprima disponibilitatea de a veni in ajutorul acestuia.
  • Copilul va fi evaluat din mai multe puncte de vedere: senzorial, cognitiv, afectiv, social si din punctul de vedere al autonomiei dobandite. Cu cat evaluarea se doreste mai complexa, cu atat numarul de sedinte destinat acesteia va fi mai mare.
  • Evaluarea poate evidentia tulburari / deficiente de tipuri diverse:
     
    • tulburari afective ( fobie, anxietate, depresie, etc.)
    • tulburari de atentie si de comportament (ADHD, opozitionism provocator, tulburare de conduita)
    • tulburari de comunicare (tulburare de limbaj, tulburare fonologica, mutism, balbaiala)
    • tulburari de invatare (dislexie, discalculie, disgrafie)
    • tulburari alimentare (pica, ruminatia)
    • tulburari de eliminare (enurezis, encoprezis)
    • tulburari motorii (tulburare de dezvoltare a coordonarii, tulburare de miscare stereotipa, tic)
    • tulburari de dezvoltare pervaziva (tulburare dezintegrativa a copilariei, autism, asperger, rett)
    • tulburari de adaptare
    • deficienta cognitiva (retard mental)
    • Diagnosticul
    • Pe baza tuturor informatiilor acumulate in etapa anterioara de evaluare (prin observatie, testare, interviu) se va formula un raport de evaluare care va fi prezentat parintelui.
    • • Comunicarea rezultatelor obtinute in urma evaluarii va fi insotita de o consiliere legata de mijloacele de interventie optime, indiferent de faptul ca acestea urmeaza sa se desfasoare sau nu in continuare in cadrul cabinetului nostru. (Exista tulburari care necesita forme de interventie specifice care depasesc limita competentelor noastre prezente - autism, de exemplu. Intr-o astfel de situatie va vom directiona catre institutiile care presteaza astfel de servicii. )
      • De asemenea, in anumite situatii, veti fi pusi in tema cu necesitatea unor investigatii suplimentare (neurologie, psihiatrie, ORL, etc.).
      Interventia / Directionarea
      • In psihoterapia copilului interventiile se realizeaza atat asupra acestuia cat si asupra parintilor, care vor fi consiliati in privinta metodelor pe care trebuie sa le adopte in educatia copilului si in relationarea cu acesta.
      • Tehnicile de interventie cel mai frecvent utilizate in psihoterapia copilului sunt preluate din ludoterapie, artterapie, terapie de tip cognitiv comportamental, terapie de inspiratie ericksoniana, etc.

       

      
      
      

Comunicare

Reguli de comunicare:- este bine sa zambiti pe cat posibil;
- tonul vocii sa fie pe cat posibil calm, ferm si empatic;
- ascultati foarte atent continutul a ceea ce spune celalalt dar fiti atenti si la starea afectiva;
- priviti pe celalalt cand vorbiti;
- este o dovada de consideratie, onestitate si deschidere (daca nu il priviti - puteti comunica - spuneti care e motivul pentru care nu puteti sa priviti);
- enumerati-va nemultumirile si rezolvati-le pe rand;
- intelegeti punctul de vedere al celuilalt;
- nu favorizati aparitia vinovatiei (de exemplu: ai facut cutare lucru, iar ai spart... );
- cereti si oferiti feed-back;
- nu uitati ce problema se discuta si nu deviati discutia de la aceasta problema pe problematica din trecut;
- solutionati problemele atunci cand apar (pe cat posibil, nu dupa mai mult timp);
- nu presupuneti ca intelegeti gandurile si sentimentele celuilalt, intrebati-l;
- lasati-l pe celalalt sa termine ce are de spus, nu-l intrerupeti si nu intrerupeti discutia;
- nu folosit limbaj de genul "prost, idiot, imbecil, incapabil";
- spuneti calm si argumentat ceea ce puteti face fiecare si ce nu puteti;
- pe cat posibil nu va enervati (deoarece starea se transmite si celuilalt);
- daca simtiti ca aveti reactii impulsive, mai bine mergeti in alta camera timp de 10-20 minute si reventi apoi la discutie sau reluati in alta zi;
- e de preferat ca unele discutii sa aiba loc pe teren neutru (cafenea, parc, restaurant);
- nu reprosati, nu jigniti, ci intelegeti si sustineti;
- dupa ce spuneti ce va deranjeaza spuneti neaparat ceea ce doriti si vreti de la interlocutor si lasati-l si pe el sa spuna;
- cerintele e de preferat sa fie specifice, nu generale, cerintele sa fie clare, concrete nu abstracte - exemplu de cuvant abstract: bun, tandru, generos, drept (fiecare are modul lui de a percepe ce inseamna a fi bun... );
- exemplu relatie parinte-copil: vreau sa fii mai bun cu mine - adica sa-mi dai voie sa merg in parc cu prietenii, sau sa ma lasi si pe mine... sa... etc;
- exemplu relatie sot-sotie - vreau sa fii mai tandru/a - adica sa ma iei mai des in brate, "as dori sa ma intrebi si pe mine cind cumperi ceva, m-as simti mai... ";
- cautati sa oferiti sugestii pozitive;
- nu va centrati pe negativ, nu criticati;
- fiti rabdatori, intrebati daca nu intelegeti ce vrea sa spuna celalalt;
- afirmati nemultumirile clar, precis si cu exemple concrete (cand tu ai facut X lucru eu m-am simtit Y);
- nu incepeti propozitia cu "Tu esti... , Tu faci..." deoarece creeaza resentimente in celalalt, ci vorbiti la persoana intai (Eu simt, Eu cred, eu ma simt in felul X cand tu faci Y);
- nu-l invinovatiti pe celalalt, ci incercati sa-l motivati sa depasiti impreuna momentul;
- asigurati-va ca celalalt intelege exact ceea ce ii spuneti, intrebati-l daca intelege ce doriti de la el/ea;
- e necesar sa intelegeti cognitiv si afectiv punctul de vedere al celuilalt (copil, partener, coleg);
- e necesar ca invatati sa nu raspundeti cu propriile suparari si resentimente;
- puteti sa va exprimati propriile nemultumiri dupa ce se discuta si solutioneaza nemultumirile celuilalt.

Sunt multi parinti care doresc sa afle de la copil ce s-a intamplat la scoala, dar multi nu au tactul necesar, repeta mereu aceleasi fraze sau intrebari si sfarsesc sa monologheze, sa primeasca o minciuna, un refuz de comunicare sau o atitudine revoltata. De exemplu cand copilul vine acasa si se plange de un coleg puteti sa-l intrebati:

Ce faceai tu cand X facea ceea ce spuneai ca facea?
Ce a facut X?
Cum ai reactionat tu atunci?
Cum te-ai simtit?
Cum crezi ca s-a simtit X?
Cum crezi ca s-a solutionat problema ta cu X?
Cum s-a solutionat problema daca tu ai facut X? Esti multumit/a de ce s-a realizat?
Ce ai face altfel decat acum pentru a se rezolva problema bine si pentru tine si pentru X?

Astfel parintele nu ii da solutii la problema copilului, nici nu il pune intr-o situatie inferioara (chestionandu-l la nesfarsit si criticandu-l daca el considera ca nu a facut bine)... ci il ajuta sa se exprime, sa se detensioneze si sa invete sa isi ofere singur solutii.

Regulile sunt ok si pentru cuplu si in genere

Comunicare vs Cuplu

A comunica este o arta care se invata. Din pacate nu o invatam in scoala, nici macar in facultate si pornim in viata cu acest mare handicap… Ne luam un servici, ne casatorim, facem copii si de multe ori ne dam seama ca nu putem sa ne intelegem cu ceilalti… oricare ar fi acesti ceilalti… parinti, copii, parteneri de servici sau de casa… in viata avem deseori probleme de intelegere a nevoilor celuilalt, a valorilor celuilalt si de aceea ajungem la conflicte. Ca parinti e de preferat ca niciodata san u incepem sa vorbim cu copilul nostru adresandu-i cuvinte jignitoare. Nu vom ajunge la esenta problemei ba mai mult putem sa cream resentimente

Pentru a discuta real cu copilul e necesar ca parintii sa invete sa se cunoasca pe sine mai intai.
E necesar sa-si cunoasca sentimentele, trairile, sa le constientizeze, sa invete despre sentimentele familiei (cum se simt cei din jur cind apare vreo problema), sa invete sa-si exprime sentimentele, sa invete sa empatizeze (adica sa se puna in pielea celuilalt), sa invete despre sine (despre momentele lor de furie, de anxietate, de deprimare, de stres puternic si sa invete sa le gestioneze), sa stie care sunt momentele lor cele mai bune si cele mai putin bune din zi sau saptamana, sa isi cunoasca ritmul personal si sa nu il impuna si altora, sa invete sa inteleaga punctul de vedere al altuia din familie chiar daca nu este de acord cu el, sa invete sa asculte pe celalalt pe copil, sa invete sa fie echilibrati si moderati in decizii si sa accepte si alte decizii.

Este foarte important ca parintii sa invete sa-si cunoasca proprii copii... Uneori trece o viata si nu ajung sa si-i cunoasca... Ce inseamna a cunoaste? Sa stie ritmul copilului lor, stilul lor de lucru, sa stie cum isi exprima copilul sentimentele, sa stie daca copilul are empatie sau nu fata de altii (sa invete sa i-o cultive), sa stie cum face fata copilul intr-un conflict, ce fel de strategii si tehnici are, sa stie cum isi exprima furia sau alte sentimente negative, sa cunoasca nevoile, scopurile si strategiile de a le atinge, sa stie cum solutioneaza copilul lor o problema (ce stil are in solutionare).

Cand avem o problema cu cineva - este de preferat sa constientizam - mai intii ca avem o problema. Apoi sa ne dam seama care este problema pe care o avem, in ce conditii apare ea, ce persoane sint in momentul cand apare problema, cum reactionam de obicei cand apare problema. Apoi e bine ca adult sa imi pun intrebarea: Ce e bine sa schimb eu si ce e nevoie sa schimbe celalalt pentru a solutiona problema? E de prefetat sa imi dau seama ce m-a impiedicat pana acum sa rezolv problema (sa caut resorturile care m-au impiedicat sa solutionez). Cand vorbesc cu un copil, nu il tratez ca pe un obiect, sau ca pe o persoana de o cantitate neglijabila. E necesar sa il invit la masa negocierii si sa solutionez problema cu el nu pentru el! Deci, o sa incercati ca si parinti sa il invitati pe copil (mai ales daca este mai mare) sa ofere si el solutii pentru problema. E de preferat sa nu dati dvs. solutia pentru problema ci sa provocati si copilul sau interlocutorul sa gandeasca. Solutiile se vor da de toti partenerii de discutie, fiecare spunandu-si parerea. E de preferat pe cat posibil sa nu va certati pe "cine are mai multa dreptate" sau "cine ofera solutia cea mai buna" (acestea sunt lupte pentru putere si nu duc la nimic productiv sau benefic pentru relatie). Solutiile se pot scrie pe hartie, scriindu-se avantajele si dejavantajele fiecarei solutii in parte iar decizia se va lua de comun acord, fara suparare. Este de preferat ca solutiile sa fie practice-concrete (ex in ziua de... tu stergi praful). In comunicare e foarte indicat sa folosim empatia - adica sa invatam sa intram in pielea celuilalt si sa simtim ce simte el, sa gandim ce gandeste el, etc. Astfel e bine daca ne punem intrebarea "Ce se va intampla daca alegem solutia X in loc de Y? Cum se va simti celalalt? Cum ma voi simti eu? Ce efecte negative pot aparea? Solutia va rezolva in totalitate problema sau doar partial?"