Schizofrenia

Spirit logic si riguros, Kraepelin aduce o perspectiva noua asupra psihozelor - perspectiva diacronica - clinico-evolutiva; el se delimiteaza clar de metodele esential descriptive, simptomatice de pana atunci. Din aceste motive este considerat fondatorul psihiatriei clinice.

Baza conceptuala care defineste si descrie dementa precoce (schizofrenia) ca o entitate nosologica a fost pusa de Kraepelin in 1899, in "editia cruciala", a VI-a a Tratatului sau de psihiatrie2. In acest cadru nosologic, Kraepelin reuneste catatonia, hebefrenia, paranoia halucinatorie si psihoza paranoida - ultima, delimitata de el insusi.

In editia a VI-a, Kraepelin propune o clasificare a bolilor psihice in 13 entitati, din care opt "castigate" si cinci endogene. La punctul 5, printre psihozele "castigate" (pe care in aceasta editie le numeste "Seelenstronungen") se afla dementia praecox, urmata la punctul 6 de dementa paralitica.

Grupul psihozelor endogene se deschide cu psihoza maniaco-depresiva - o a doua contributie nosologica majora a lui Kraepelin. Pentru prima data in istoria psihiatriei, utilizand metoda clinica, Kraepelin aduna intr-o singura entitate clinica mania, melancolia si "psihoza periodica": primele doua venind inca de la Hippocrat si Celsus, validate de psihiatria moderna - de Pinel si Esquirol -, cea de a treia pornind de la "psihoza circulara" a lui Jules Falret Junior (1854), Baillarger (1871) si Magnan (1890). Prin sinteza kraepeliana, maladiile enumerate capata consistenta unei entitati nosologice.

Asa cum am amintit, conceptul de dementa precoce este introdus de Kraepelin in 1896, in editia a V-a a Tratatului. Tributar teoriei degenerescentei, Kraepelin situeaza dementa precoce in cadrul psihozelor achizitionate (nu al celor endogene), apreciere ce a fost mentinuta si in editia a VI-a. In reviziile ulterioare va clasa dementa precoce in grupul psihozelor endogene si, totodata, conceptul si aria de cuprindere vor fi revizuite.

In 1899, cand a publicat editia a VI-a a Tratatului, Emil Kraepelin avea 43 de ani si era profesor de clinica psihiatrica la Heidelberg (din 1892), dupa ce petrecuse opt ani ca profesor la Universitatea din Dorport, Estonia, care atunci facea parte din Rusia (1886-1892). Inca de la inceput, el a stabilit o metoda clinica riguroasa, pe care o va dezvolta cu regularitate, fapt evidentiat de evolutia tratatelor sale, de la Editia I "Compendiu de psihiatrie - 1883", a II-a - 1886, a III-a - 1889 etc.

In total, noua editii, dintre care ultima, postuma (1927). Demn de remarcat este "travaliul" marelui psihiatru: editia a VI-a - 2 volume, a VIII-a si a IX-a, 4 volume. Kraepelin descrie doua grupe principale de simptome ce caracterizeaza boala: "Pe de o parte, o slabiciune a activitatii emotionale, care constituie intotdeauna  inima vointei , disparitia activitatii mintale si a instinctului de ocupatie".

Rezultatul acestora este "monotonia emotionala si deficitul activitatii mintale, pierderea controlului asupra propriei vointe, pierderea determinarii de a face un efort si a capacitatii de a avea o actiune independenta". Al doilea grup de tulburari consta in "pierderea unitatii intime a activitatii intelectuale, a emotiilor si a vointei, in ele insele si unele fata de altele. Conexiunea apropiata intre ganduri si sentimente, intre reflexie si activitate emotionala, pe de o parte, si activitate practica, pe de alta, este mai putin pierduta.

Emotiile nu corespund ideilor. Pacientul rade si plange fara o cauza recognoscibila, fara nici o legatura cu circumstantele si experientele sale, surade cand povesteste tentativele sale de suicid". Am dat acest lung citat din "editia cruciala" a Tratatului lui Kraepelin - a VI-a - 1899, pentru ca el ilustreaza pregnant conceptia kraepeliana asupra bolii: anomalia fundamentala subiacenta se refera la simptomele pe care le numim astazi negative sau deficitare, anomalii ale procesului cognitiv si emotiv: alogie, abulie, anhedonie, tocire afectiva si - in unele modele - deteriorare.

De asemenea, descrie un semn particular, intalnit la pacientii cu schizofrenie de tip catatonic - supunerea automata la un ordin - semn pe care astazi il denumim "semnul lui Kraepelin". In cea de a VIII-a editie a Compendiumului sau, cea din 1912, Kraepelin va exclude paranoia halucinatorie, pe care acum o denumeste parafrenie, argumentand ca aceasta forma clinica imprima o mai redusa si mai tardiva degradare psihica.

Trebuie subliniat insa ca parafrenia este un concept introdus de acelasi mare clinician, care ii descrie si trei forme clinice: parafrenia fantastica, confabulatorie si expansiva. Ca supozitie etiologica, Kraepelin avanseaza o varianta patofiziologica: "... in dementa precoce, deteriorarea partiala, sau distructia celulelor din cortexul cerebral, este prezenta, in unele cazuri poate fi compensata, dar de cele mai multe ori va genera un eficit permanent al vietii interioare".