Dimensiuni in psihologia muzicii

Daca muzica incepe undeva, apoi inceputul ei se afla in constiinta umana - nu in voce, nici in degete, nici chiar in auz, ci in profunzimile insondabile ale Eu-lui. De aceea, orice abordare a muzicii - estetica, artistica, muzicologica - nu poate sa dea raspuns la intrebarea (gratie obiectului de interes al domeniilor in cauza): ce este, totusi, acest fenomen plin de taina si de vraja, care este natura lui intima, de ce si pentru ce exista?
Astfel de raspuns poate fi obtinut doar in rezultatul unei abordari psihologice a artei sunetelor. Or, muzica se naste in suflet si este adresata sufletului, vorba lui George Enescu. Restul urmeaza abia apoi.
De aici, este de prisos a demonstra caracterul psihologic al muzicii. Afirmatia precum ca muzica este un fenomen psihologic (sau ca ar detine calitati psihologice) e identica cu afirmatia precum ca apa este uda.
Muzica e "vocea profunzimilor noastre", lucru limpede de la bun inceput. De aceea, problema pusa in fata unui cercetator in psihologie muzicala consta nu in demonstrarea psihologismului muzicii, ci in altceva: in stabilirea, in cadrul unui studiu in domeniu, care este geneza, caracterul si continutul, aspectele si consecintele acestui psihologism, unde ar incepe si pina unde s-ar extinde el.
Sau in ce trece. Pentru ca daca psihologismul muzicii isi are un inceput in ceva (sa zicem, in fiziologic) el, dupa cum ne vom convinge, nu poate avea si un sfirsit, ci doar o trecere - o trecere in altceva, intr-un cadru suprapsihologic. Astfel, aria generala a cercetarii se extinde - de la psihofiziologic (sau pre-psihologic) la psiho-filozofic (post-psihologic), deoarece psihologia se sprijina cu un capat - la intrare - in fiziologic (chiar biologic), cu alt capat - la iesire - in filozofic si spiritual.
Anume in acest sens larg vom intelege in cazul nostru notiunea de "psihologic" si anume in acest sens larg vom aborda problema formulata in titlul lucrarii. Psihologia muzicii la nivelul ei superior ar fi o psihologie "filozofica" a muzicii. Pentru ca daca psihologia in general (sau anumite directii ale ei "ne-artistice") ar putea accepta varianta "fiziologica" care ar constitui, in opinia unor autori, viitorul psihologiei adevarat stiintifice, atunci o psihologie a artei n-ar putea accepta aceasta varianta, pentru ca ea nu-i da raspuns omului la marile intrebari care-l framinta.
Or, anume acest lucru ar trebui sa faca o psihologie ca stiinta despre suflet - sa-l invete pe om sa-si conduca sufletul, sa-si duca existenta in armonie cu sine insusi si cu Lumea. Altfel, ce rost ar avea? Raspunsurile de ordin "psihofiziologic", se vede bine, nu-l pot satisface pe el in acest sens. O psihologie orientata filozofic, insa, l-ar ajuta intr-o masura mai mare. Aceasta pe de o parte.
Pe de alta parte, o psihologie a muzicii nici nu se poate margini la o varianta psihofiziologica (cu toate ca aspectul psihofiziologic isi aduce, indiscutabil, aportul sau in cunoasterea problemei). Muzica, "glasul zeilor", "respiratia lumii", "suflet a tot ce exista", dupa cum este ea supranumita de ginditorii tuturor timpurilor, are o alta directie magistrala - nu in jos, spre fiziologic, ci in sus, spre metapsihologic.
Nu este deloc usor sa scrii o lucrare in psihologie muzicala. Si nu numai pentru ca subiectul este delicat si complex. Aici intervin probleme de alt ordin. Si anume: cui sa se adreseze autorul (or, o lucrare presupune un anumit cititor, vizat intr-o anumita materie) - muzicianului sau psihologului? Pentru ca de acest lucru depind multe - nu numai caracterul expunerii, dar, intr-o anumita masura, afirmatiile, rezultatul.
Or, diferite optici nasc diferite concluzii. "Noi cunoastem obiectele sub forma metodelor de gindire despre obiecte", observa M. Minsky. Muzicianul, adica persoana care face muzica si o practica pe viu, o vede intr-un fel al sau; lui i se deschid lucruri pe care stiinta, in fond, nici nu le poate prinde. "Nu-i treaba psihologilor sa inteleaga ceea ce ei nu pot intelege", zicea inca Anton Cehov.
Psihologul, la rindu-i, privind la muzica prin prisma laboratorului de psihologie, o concepe in alt mod. Asadar, in psihologia muzicii poti intra pe usa laboratorului psihologic, aplicind intregul aparat de cercetare experimentala al domeniului, dar poti cobori din inalturile ametitoare ale impresiei lasate de muzica vie. Cine va fi mai obiectiv, psihologul sau muzicianul?
O alta problema: pe care usa se va intra in psihologia muzicii - pe cea a stiintei despre om (a psihologiei) sau a stiintei despre muzica? Ce trebuie sa se cerceteze : muzica sub aspect psihologic sau omul aflat in stare de muzica? Pentru ca si lucrul acesta este important. Psihologia cunoaste omul la general, dar nu-l cunoaste in starea specifica de cint.
Or, in aceasta stare omul devine altceva decit un om psihologic ordinar, el sufera o transfigurare interioara esentiala, trece pe alt plan al simtirii si gindirii, pe alt plan al fiintarii. Insa o observatie analogica o putem adresa si stiintei despre muzica. Ea stie ca omul poate sa cante si-l invata sa faca acest lucru cit mai corect si bine. Dar de ce omul canta? - iata intrebarea.
Pentru ca el cinta chiar si atunci cind nu este invatat sa faca lucrul acesta - si poate in aceste momente el cinta mai "adecvat", mai sincer, adica mai "originar". Omul a cintat secole si pina la aparitia teoriei-stiintei despre muzica. Care sint motivele intime si ascunse ale acestui act plin de taina? Or, teoria muzicii nu raspunde la aceste intrebari pentru ca ele nu sint obiectul ei.