Uneori, ramanem implicati intr-o relatie care nu ne satisface doar de teama de a nu gresi. Ne macina acel „dar daca…”. Ne place sa ne amagim ca partenerul se va schimba... In momentul in care recunoastem care ne este temerea (bazata pe propria „filosofie de viata") nu ne ramane decat sa o infruntam, tocmai pentru a ne demonstra noua sau celorlalti ca suntem capabili sa ne asumam destinul. Niciodata nu e momentul potrivit de a renunta la cineva fara de care credem ca nu putem trai. Gasim mii de motive pentru a mai trage de timp, dar asta nu poate dura o viata. Este cazul sa actionam, fara a lasa ca lucrurile placute sa ne orbeasca, mai ales daca acestea sunt de domeniul trecutului.
O data ce l-ai indepartat/ai indepartat-o de langa tine, alunga-l/alung-o si din mintea ta! Ai nevoie de ceva timp pentru a te impaca cu ideea ca s-a sfarsit. Aceasta e ca o perioada de „doliu” in care iti este permis sa plangi, sa tipi, sa vorbesti singur/a, dar cel mai bine ar fi sa ai un umar pe care sa plangi sau o persoana dispusa sa te asculte. Nu are sens sa pastrezi aproape obiecte sau fotografii care sa nu te lase sa-l/sa o uiti, nu mai vorbi atat despre ce a fost, nu te lasa obsedat/a de amintiri. Nici nu cauta sa mai frecventezi locurile voastre, doar-doar de l-ai gasi/ai gasi-o pe-acolo sau, mai rau, sa-l suni/sa o suni numai pentru a-i auzi vocea.
Incearca ceva nou, ocupa-te de tine! Avand diverse activitati iti este usor sa-ti consumi energia si timpul pe care obisnuiai sa i-l oferi. Invata sa fii „egoist/a” caci, iubindu-te suficient de mult, poti sta departe de el/ea!
La fel cum anumite credinte de viata ne impiedica sa renuntam sau sa finalizam o relatie, tot asa (la cealalta extrema)... relatia extraconjugala pare sa devina o normalitate a zilelor noastre. Chiar daca nu ne propunem, sunt dese situatiile in care, aparand ca posibilitate, nu avem taria de a o refuza.
Acest fenomen social starneste destule controverse. Unii il considera un fapt imoral, religia il considera pacat, iar altii sustin ca aventurile sunt o modalitate prin care indivizii isi cauta propria identitate sau isi demonstreaza independenta. Cert este ca adulterul devine o cauza constanta in destramarea cuplurilor, indiferent de vechimea acestora.Daca in trecut casatoriile erau adesea aranjate de parinti, tinerii neavand posibilitatea sa se cunoasca prea bine sau sa traiasca impreuna anterior casatoriei, rezultau nenumarate incompatibilitati fizice si psihice intre cei doi. In acest caz, extraconjugalitatea aparea firesc, ca solutie la nevoia de implinire afectiva personala si... oarecum, ca un resort sau „supliciu” al oferirii de siguranta si certitudine ca aleasa/alesul este/va fi persoana potrivita. Astazi suntem insa stapanii deciziilor noastre, casatorindu-ne cand vrem, unde vrem si, mai ales, cu cine vrem. Asezam pasiunea, iubirea si satisfactia la baza oricarei relatii, ceea ce face ca adulterul contemporan sa para lipsit de sens. Dar se petrece atat de des, incat si cauzele care-l sustin sunt cu totul altele. O prima cauza: nenumaratele contacte interpersonale pe care le avem. Este aproape imposibil sa nu fim atrasi, la un moment dat, de altcineva. Si atunci spunem direct ca ne dorim o relatie fara obligatii. O alta cauza este si cea care (aproape) a ruinat casnicii: maternitatea. Atunci cand sotul se simte neglijat, nu-si va face prea multe griji ca se refugiaza in bratele alteia. El nu poate spune ca s-a casatorit cu persoana nepotrivita, ci se asteapta sa aiba o casatorie incitanta fara a o face insa incitanta. In opinia mea „adulterul” se petrece intotdeauna mai intai in gand, si apoi in realitate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu