Dragostea conjugală, spre deosebire de dragostea în afara căsătoriei, este mai puţin romantică, spectaculoasă şi entuziastă, dar în mai mare măsură lucidă, profundă, completă şi stabilă. Ea este mai puţin tulburătoare emoţional, dar nu mai puţin dramatică prin procesul metamorfozelor creatoare ale rolurilor şi comportamentelor. Ea este mai puţin vibrantă, posesivă şi imprevizibilă, dar mult mai calmă, echilibrată şi generoasă. Desigur că orice iubire „neconjugală", care caştigă în profunzime şi necesitate mutuală, tinde să se transforme în mod firesc într-o iubire conjugală.
Căsătoria este necesară dar nu şi suficientă pentru ca iubirea conjugală reală să se dezvolte. „Aparenţa" în iubire, ca formă disimulativă
a egocentrismului inaptitudinii relaţionale autentice, capătă o diversitate de manifestări şi formule comportamentale (N. Mitrofan, 1984), care conturează anumite „stiluri şi tipuri de parteneri". Astfel, soţul excesiv de laudativ şi admirativ la adresa soţiei manifestă o tandreţe demonstrativă pe „scena socială" a grupului de prieteni, rude sau cunoscuţi, ceea ce nu-1 împiedică în intimitate să devină mai puţin activ, uneori posac şi capricios, ostil sau indiferent faţă de parteneră.
Soţia excesiv de supusă şi docilă faţă de soţ, deşi mimează continuu nevoia şi satisfacţia de a primi sprijin afectiv şi protecţie din partea acestuia, decide şi acţionează de cele mai multe ori singură, independentă şi sigură pe sine, tentată să minimalizeze prezenţa şi eficienţa psihică a soţului său.. Ea „joacă uneori cu succes partitura îndrăgostitei", dar cel mai adesea disimulează egoismul, imaturitatea, rutina şi, în ultimă instanţă, inaptitudinea de a iubi real. Iubirea „de faţadă", iubirea afişată demonstrativ, iubirea dovedită sau întărită prin oferte materiale mai mult sau mai puţin consistente, iubirea de „culisă" (ascunzand tentaţii adulteriene) sunt tot atatea alternative posibile ale iubirii aparente, inautentice, mimate, distorsionate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu