În rodia ruptă în două se află numai stele

Există un sentiment care nu este sentiment, nici fenomen psihic, nici fenomen natural.

De aceea, nu ceea ce este contează, ci însuşi faptul existenţei sale, căci el izvoreşte din sine, se perpetuează din propria fiinţă, prin propria fiinţă. Fiinţa, şi nu natura fiinţei, este absolută. Natura ei este relativă atâtor sisteme la fel de relative altor şi altor sisteme tridimensionale. De fapt, fiinţa acestui ne-sentiment este printre singurele lucruri absolute căci derivă din Absolutul însuşi.

Soartă sau fatalitate?
Dar este oare absolutul accesibil nouă? Nu mă refer la un acces descifrator, care funcţionează prin înţelegerea iţelor absolutului, ci la un acces de compromis, un acces de pe urma căruia se poate benefiecia şi care este palpabil (nu cu mâinile), dar care nu dezvăluie absolutul; acel acces şi acea posesie a lui Blaga care nu striveşte corola de minuni a lumii şi o iubeşte, misterul întregitor al fiinţei noastre. Dar oare Blaga chiar a reuşit să acceadă la absolut, la acest „mister”? Oare el chiar a simţit fiorii misterului şi s-a înălţat? Sau să fie aceasta adevărata fatalitate a umanităţii: tinderea, nu spre descifrarea absolutului, căci asta este cu siguranţă imposibil, ci spre atingerea lui, aşa, în formă neînţeleasă de noi, care să ne fie şi aceasta refuzată.


De multe ori m-am întrebat dacă noi posedăm iubirea sau iubirea ne posedă pe noi.


Dacă acceptăm imposibilitatea oricărei forme de a ajunge la absolut, da, noi posedăm iubirea. Iubirea este o chestiune de auto-sugestie, strict raţională în care creierul se manipulează pe el însuşi. Acele „simptome ale iubirii” sunt doar senzaţii provocate de stimuli nervoşi trimişi de creierul manipulat şi manipulator în acelaşi timp.
În acest caz „iubirea” este doar un nume. Un nume golit de înţeles, căci îi este refuzat înţelesul de absolut. Această pseudo-iubire este o copie a originalului, acea iubire ideală (aici este ridicată o problemă interesantă: o idee nu poate fiinţa decât dacă în spatele ei este conceptul acelui obiect; aşadar ideea unui poet nenăscut fiinţează căci avem conceptul de poet – asta o ştim de mii de ani de la Platon încoace. Şi atunci, cum putem avea noi ideea iubirii, a acelui original pe care îl copiem, dacă nimeni niciodată nu a simţit iubirea? Cum putem avea ideea unui concept care nu există? – dar despre aceasta la Antiteză).
Această iubire se intensifică şi se domoleşte în timp. Este obişnuinţă, comoditate şi necesitate. Iar suferinţa din această iubire izvorăşte tocmai din opusele acelorşi concepte: dezobişnuinţă, incomoditate şi lipsirea de obiectul necesităţii.
Iubiri din aceastea sunt multe, vin şi trec, asemeni stărilor omeneşti.

Antiteză
De la începuturile omenirii există o preocupare deosebită pentru iubire. Atât în general, omul vrând să o înţeleagă, să o explice, să-i prindă esenţa, cât şi în particular – fiecare dorind-o pentru el. Omul tinde spre iubire prin propria structură sufletească, căci o face de când se ştie, chiar şi când nu exitau filme de dragoste sau Valentine’s Day.
Aşadar, noi ne-am născut cu conceptul iubirii, fiindu-ne insuflat la Creaţie. Nu avem nevoie de matematică, ştiinţe particulare sau filosofie pentru a şti că iubirea există.
Iubirea este absolută, aşadar ne posedă. Nu pluteşte în aer, ci în suflet, în „cugetătorul” lui „trestie”, în „politikon”-ul lui „zoon”, în „după Chipul şi Asemănearea Mea”. Iubirea este acolo, ea trebuie declanşată şi canalizată asupra diverselor obiecte.
Însă, iubirea aceea dintre bărbat şi femeie este deosebită. Este o combinaţie între Erosul ceresc şi cel obştesc al lui Platon, căci este şi căutarea de virtuţi şi desăvârşire, dar are şi alte scopuri. Şi această iubire posedă omul şi nu invers. Dificultatea constă, probabil, şi în şansă şi în gradul de dezlegare de lucurile trupeşti ale sufletului. Un suflet „corporalizat” nu poate cunoaşte iubirea adevărată, cea care înalţă sufletul şi desăvârşeşte omul şi sensul vieţii omului.
Absolutul iubirii îi conferă acesteia şi unicitate. A iubi de mai multe ori este nonsens. Dacă totuşi se „iubeşte” de mai multe ori şi doar o dată cu adevărat, atunci aceea trebuie să fie fără doar şi poate ultima.

Dacă am accepta doar teza înseamnă că viaţa este cu adevărat tristă. A tinde spre ceva ce-ţi este refuzat pe veci este lipsit de sens şi moralitate. Asta ar înseamna anularea conceptului de bine şi rău şi răsturnarea tuturor scărilor de valori.
Dacă am condamna în totalitate teza iarăşi am greşi. Iubirea pe care un om o poate simţi(atâta timp cât este cea adevărată) nu poate fi în totalitate nici absolută şi înălţătoare, dar nici obişnuinţă şi autosugestie.