Pe masura ce societatea devine tot mai tehnologizata, nu putem sa nu simtim ca mediul in care traim este tot mai putin personal. E natural sa cautam relatii calde si personale care sa compenseze acest lucru. Ca o consecinta, o tema de actualitate este nevoia oamenilor pentru legaturi tot mai stranse. Asa cum John Naisbitt scrie in “Megatrends”: “Viitorul poate fi high-tech, dar oamenii trebuie sa construiasca legaturi foarte stranse daca vor sa traiasca in el confortabil.". De ce avem nevoie de asemenea contacte interpersonale?
Functiile relatiei. Trei nevoi de baza
Un vast domeniu de cercetare a atestat in mod constant ca incercam sa ne implinim nevoile noastre de incluziune, control si afectiune prin intermediul relatiilor. Incluziunea este in legatura cu diferitele grade in care avem nevoie sa stabilim si sa mentinem un sentiment mutual cu alti oameni - ca suntem interesati de ceilalti si ca altii sunt interesati de noi.
Vrem ca ceilalti sa ne acorde atentie si timp, sa ne inteleaga, pentru ca a dori sa fii inclus este ceva normal. Toti stim cum este cand suntem lasati deoparte – sa fii ultimul intrebat daca vrei sa te alaturi unei echipe, sa nu fi invitat la o petrecere importanta sau sa fii ignorat in timpul unei conversatii. Cand nevoia noastra de incluziune este implinita, ne simtim valorosi si satisfacuti. In caz contrar, ne simtim singuri si sanatatea noastra poate avea de suferit.
In mod cert, singuratatea este o suferinta comuna acestor timpuri. Dar... ce este ea de fapt? S-a ajuns la un consens: singuratatea incepe cu recunoasterea faptului ca relatia interpersonala pe care o avem nu este aceea pe care am dori sa o avem. Singuratatea ar putea fi interpretata ca rezultat al discrepantei percepute intre relatiile sociale dorite si avute sau ca incapacitatea noastra de a ne atasa „sanatos” de o persoana de sex opus. A ne atasa „sanatos” inseamna a apartine (cuiva) si in acelasi timp a ne pastra autonomia; a ne implica intr-o relatie respectand nevoile celuilalt dar tinanad cont si de nevoile noastre.
De multe ori, ne trezim ca intoarcem capul pe strada dupa picioarele unei femei sau structura atletica a unui barbat, indiferent ca suntem singuri sau cu partenera/partenerul.
Suntem atrasi de fizicul unei persoane in asa masura incat manifestarile noastre ne scapa uneori de sub control, activandu-se instinctele primare si impulsurile admirative. Mai grav este faptul ca, dincolo de adoratia pentru frumos, avem momente cand ne intrebam de ce n-am avut sansa ca cel privit sa ne fie partener. Si mai grava este tendinta de a incerca sa remediem aceasta „nesansa” in contextul unor relatii paralele.Frumusetea feminina si cea masculina au fost percepute si valorizate in mod diferit, in functie de perioadele istorice care s-au succedat. Ca femeile au fost si sunt mai preocupate de acest aspect se datoreaza si faptului ca farmecul infatisarii nu are aceeasi valoare pentru cele doua sexe: la femeie este de o importanta strategica, la barbat este doar facultativa. Statistic, femeile admira mai degraba umorul decat fizicul barbatului, iar barbatii admira mai ales „inzestrarile” exterioare decat cele intelectuale.Deseori femeile frumoase sunt tinta ironiilor celor din jur, sunt privite cu suspiciune cand dobandesc o pozitie mai inalta in cadrul firmei la care lucreaza sau, mai rau, se vehiculeaza ideea ca nu sunt bune mame ori gospodine. Este nedrept, este discriminatoriu, dar real. Putem afirma ca atractivitatea fizica ii inhiba uneori pe cei din jur; poate fi la fel de bine o povara, dar si un atu. Fara putina inteligenta aduce doar dezavantaje, fara putin nonconformism este parca sortita esecului...Viata ne-a demonstrat ca a trai langa cineva, dincolo de perioada din ce in ce mai scurta a indragostirii, reprezinta un pariu aproape pierdut cu linistea interioara. Dezamagirile, nemultumirile, frustrarile apar nu doar in singuratate, ci si atunci cand avem langa noi o persoana care, din varii motive, tinde sa ne victimizeze, sa arunce asupra noastra toata vina nefericirilor ei sau pur si simplu ii este teama sa se ataseze sau sa ramana atasat de cineva sau ceva. Este ca si cum intregul univers al vietii de cuplu s-ar invarti in jurul nesigurantei noastre ca... daca ma atasez prea mult sau daca ma apropii prea mult imi „pierd” autonomia. Cati dintre noi n-am regretat o relatie cu o persoana langa care, initial, eram convinsi ca vom fi fericiti? Cati dintre noi n-am descoperit in persoana iubita defecte pe care doar timpul si scaderea pasiunii le-au facut vizibile? Asadar, viata de cuplu ridica „n” probleme pe care le privim cu luciditate abia in momentele in care pasiunea si sentimentele descresc, iar monotonia si rutina ajung sa domine. Atunci constatam ca armonia si fericirea sunt prea scurte, iar unitatea cuplului poate fi salvata doar prin depasirea dificultatilor, nicidecum prin evitarea lor. In aceasta faza multe cupluri clacheaza, partenerii preferand despartirea, detasarea de „ceea ce ne supara, ne deranjeaza, ne face viata un calvar” in speranta cautarii unei fericiri care s-ar putea dovedi la fel de trecatoare; sau in speranta gasirii unei persoane pe care noi de cele mai multe ori o numim „potrivita”, insa fata de care ne vom atasa cu aceeasi incertitudine, teama, nesiguranta, instabilitate sau haotic, dezorganizat.In timp, constientizam deci ca viata nu-i un inceput continuu de relatie si, pentru a fi cu adevarat impliniti, este necesara reconstructia a ceea ce inca nu s-a distrus... daca acest lucru este intr-adevar posibil. Sa privim viata de cuplu ca pe o atasare a doua individualitati separate, care formeaza o relatie pastrandu-si fiecare autonomia... atat autonomia personala, cat si autonomia cuplului, a relatiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu