Dragostea romantica dureaza mai mult decat cea pasionala

Conform unui studiu recent, relatiile bazate pe romantism au sanse mai mari de "viata" decat relatiile bazate pe pasiune. "Multi considera ca dragostea romantica este acelasi lucru cu cea pasionala, dar nu e asa", explica cercetatoarea Bianca Acevedo, de la Universitatea din California. "Dragostea romantica are intensitatea, angajamentul si chimia sexuala, dar fara componenta obsesiva a dragostei pasionale, sau obsesive. Aceasta include sentimente de nesiguranta si de anxietate, ceea ce ajuta in relatiile de scurta durata, dar pe termen lung, nu functioneaza."

Cercetatorii Bianca Acevedo si Arthur Aron au evaluat 25 de cazuri, realizate pe 6.070 de indivizi aflati in relatii de scurta sau de lunga durata. Concluzia a fost ca dragostea romantica este asociata cu o satisfactie mai mare decat cea pasionala. Cercetatorii au impartit relatiile in romatice, pasionale sau iubiri bazate pe prietenie, apoi in legaturi de lunga si de scurta durata. S-a constatat ca durata relatiilor scurte era de maxim patru ani, iar subiectii erau in principal studenti. Cele mai lungi relatii aveau o durata de peste 10 ani, iar subiectii erau mai ales persoane de varsta mijlocie.

Evaluarea a scos la iveala faptul ca persoanele care sustineau ca au o relatie bazata pe romantism sunt mai satisfacute, indiferent de stadiul in care se afla legatura. Relatiile de genul "companion" nu au fost asociate cu satisfactia in proportie prea mare, nici macar pe scurta durata.

In aceste conditii, cuplurile care s-au declarat satisfacute au spus ca au si un respect de sine mai mare. "Atunci cand simti ca partenerul tau este langa tine, inseamna ca ai o relatie buna si acest fapt faciliteaza iubirea romantica", spune cercetatoarea Bianca Acevedo. "De cealalta parte, sentimente ca lipsa sigurantei sunt asociate cu satisfactia scazuta si pot cauza conflicte in cuplu, ducand astfel la o dragoste de tip obsesiv."

Singuratate in doi

Lipsa comunicarii in cuplu este o problema reala a zilelor noastre. Cand o relatie este stabila, cei doi se sprijina reciproc, iar caminul e locul unde consecintele faptelor de viata negative se remediaza sau se incheie. Comunicarea verbala este sustinuta, iar sexul da savoare, bucurie si implineste comunicarea. Existenta celuilalt aduce lumina in propria existenta, iar gandul ca se afla cineva care ne sustine neconditionat ne asigura un echilibru si confortul psihic necesar pentru a infrunta cu zambetul pe buze destinul si viata insasi.

Schimbarea apare treptat si se manifesta prin diminuarea atentiei pentru partener, care inceteaza sa mai fie centrul universului. Poate surveni insa si brusc, din cauza unui context de viata, cum ar fi un eveniment de serviciu care tine mintea ocupata si care seaca energia, ori un conflict interior, insatisfactiile profesionale, supararile de orice fel, o suma de neimpliniri. Dar, ca in orice furtuna, exista semnale prevestitoare: lipsa entuziasmului, a dialogului, interiorizarea, sexul obligatoriu de rutina, disparitia subiectelor de discutie, evitarea plimbarilor in doi, incetarea oricarei forme de comunicare, inclusiv a dezbaterilor in contradictoriu, care, luate in seama, pot preveni si solutiona criza. Cand situatia este mai grava, adica distantarea emotionala s-a produs, consilierea de specialitate este necesara. Paradoxal, traiul in comun presupune obiective comune si se metamorfozeaza intr-un trai individual din cauza insingurarii in cuplu. Fiecare partener isi continua viata impartind spatiul cu celalalt, devenit un strain cu care s-a obisnuit, cu care comunica din rutina si de care nu s-ar desparti, pentru ca sunt legati de proiectele comune incepute candva.

Evident, solutii exista, dar trebuie sa-si doreasca fiecare relansarea relatiei aflate in deriva. Sa tii aprinsa flacara iubirii si sa mentii un nivel satisfacator de dialog cu omul de langa tine, in pofida trecerii anilor, ne scuteste de suferinta si de esec sentimental. Iesirile impreuna, vizionarea unui film, o cina pregatita in doi, povestirea intamplarilor de peste zi, gasirea unui timp pentru acest „impreuna”, existenta confidentelor, armonizarea diferentelor, certurile trecatoare, impacarile linistitoare sunt doar cateva dintre „nimicurile” care contribuie la mentinerea vitalitatii unei relatii.

Indiferent daca ne convine sau nu, suntem datori fata de noi insine si apoi fata de celalalt sa ne facem viata frumoasa si sa traim pana la adanci batraneti cu aura iubirii langa noi. Putina atentie, putina rugaciune, putina bunavointa ne pot salva de o insingurare devastatoare. Vorba dulce, surasul, respectul, dorinta sexuala sunt doar cateva dintre ingredientele unui trai frumos in doi. Iar daca viata ne joaca vreo farsa, sa avem curajul sa fim persoane voluntare care pot face fata majoritatii problemelor. Insasi aparitia singuratatii in cuplu poate fi o incercare pe care o vom depasi cu bine daca vom sti sa o observam. Sta in puterea noastra sa salvam dragostea care da viata unui cuplu stabil, dornic sa-si implineasca menirea

De ce suntem egali?

Ma tot intreb de ce vad, din ce in ce mai des in ultima vreme, reactii explozive, virulente si agresive la fete frumoase si destepte, atunci cand barbatul cere exclusivitate, supunere si libertate… De ce vrem sa fim egale cu barbatii? De ce ne dorim sa avem noua calitate ce apartine de fapt barbatilor  si masculinitatea. Oare nu e de ajuns ca purtam in pantece copii, ca sunem stapanele casei (a se sublinia: STAPANELE CASEI) si mama copiilor lor? Nu stiu cum au reusit initiatoarele feminismului sa ne convinga de obligativitatea egalitatii intre barbat si femeie, cum ne-au convins sa ne asumam si mai multe responsabilitati decat aveam oricum… indeajuns de rutiniere, obositoare si dificil de implinit in cele 24 de ore ale unei zile. Oare ce ne-ar fi putut promite? De ce nu le pretindem lor rasplata pentru toate eforturile noastre?  Nici nu cred ca exista valoare care sa poata compensa munca femeilor, poate doar dovezile de iubire si atentie, cadouri rare in schimbul relatiei: femeie – barbat… si toate acestea pentru ca “e un semn de slabiciune” sa ceri sa te alinte, sa te rasfete in catifea cu gust de iasomie si parfum de ciocolata. Deci, dupa indelungi cautari in revolutia feminismului, am conchis: mare pacat ca nu mai suntem femei, doar femei, fiinte speciale, fragile pentru ceilalti barbati si puternice pentru alesul inimii lor. Si, in “datul nostru ereditar” mai aveam un privilegiu: sa fim admirate la Bal, sa ni se spioneze fiecare pas de vals, doar doar s-ar zari glezna sau pulpa piciorului… eram adulmecate de barbati, se duelau pentru noi, ni se faceau daruri de neimaginat… sau poate e doar o poveste medievala, in care eu inca mai cred. Am pierdut statutul de femeie, ne-am transformat in femei-robot si ne trezim in zori de zi pentru a dovedi perseverenta si punctualitatea noastra chiar si celor care nici macar nu sesizeaza pe ce parte e fermoarul pantalonilor din fata lor… Am pierdut zambetul si caldura privirii, delicatetea atingerii si privirea pe sub gene. In schimb, ne dorim o geometrie a pometilor, sprancene coltoase, “ochi sticlosi si falsi, cameleonici in functie de numarul de perechi de lentile de contact, piscam, muscam sau lovim fesele barbatilor… care gesturi diferentiaza femeia de barbat? Cum putem sa discrimam atingerea mainii de femeie fata de a barbatului, daca bataturile si asprimea palmelor sunt comune… ca doar suntem EGALI?
Femeia moderna:
- face aceleasi meserii ca si barbatul;
- castiga la fel sau chiar mai mult decat barbatul;
- merge la serviciu imediat dupa nastere si-si lasa barbatul in concediu postnatal;
- impinge caruciorul la supermarket, incarca si descarca bagajele;
- merge la sedintele cu parintii;
- corecteaza temele copiilor, coase costumul de serbare;
- face bugetul de familiei si il executa;
- cauta cadoul “perfect” pentru orice aniversare.
si toate acestea sunt doar o mica parte din sarcinile femeii in familie. De unde mai avem energie sa “negociem” cu barbatul, sa-l criticam si sa-i scoatem ochii pentru tot ceea ce facem? Oare am privit si dreptul de Judecator, ca oricum cel de politist anchetator ni-l manifestam de ceva vreme. In acelasi timp, barbatii au avut dintotdeauna exclusivitate, supunere si libertate, iar noi le-am recunoscut aceste drepturi pentru ca si mamele, bunicile nostre le-au recunoscut la randul lor. E corecta balanta? Depinde din ce unghi vrei sa privesti: barbatul va spune Da si e covins de adevarul absolut inscris in “codul sau genetic”, parte dintre femei vor nega vehement si vor aduce argumente solide… dar mai exista si celelalte parte… cele care am invatat sa recunoastem suprematia barbatului si sa-i reamintim de nenumaratele responsabilitati ce-i revin din aceasta pozitie. Nu a fost un proces de invatare usor sau mecanic, nu am tolerat intotdeauna pozitia secunda, insa vorbele de duh ne-au ajutat sa intelegem ca “barbatu’i capul iar femeia gatul”.