Relatia tata-copil

Motto: “Nu-mi pot închipui o nevoie mai puternică în copilărie ca nevoia de protecţie paternă” Sigmund Freud, "Disconfort în cultură"
"Taticii zilelor noastre sunt din ce în ce mai implicati în cresterea copiilor. Si nu este o implicare superficiala. Vedem tot mai multi barbati care îsi însotesc partenerele la maternitate si chiar asista la nastere. Barbati care învata cum se face toaleta bebelusului de îndata ce este adus acasa de la maternitate. Barbati care hranesc copilul cu biberonul. Barbati care ies la plimbare cu cel mic. Barbati care însotesc copilul la gradinita sau la scoala. În aceasta perioada în care femeia capata tot mai multe puteri sociale este firesc ca o parte din rolul ei în familie sa fie împartit cu barbatul."
Rolul tatălui, prin exersarea funcţiei paterne este să stabilească un echilibru între legea impusă (restricţii) şi dorinţa copilului. Totodată, tata ca reprezentant al autorităţii are rol major în formarea conştiinţei morale, a Supraeului copilului. Având în vedere că autoritatea se exercită prin impunerea unor reguli, care au ca scop trasarea limitelor şi că la vârsta şcolară mică regula devine fenomen central, un reper ce-l ajută în adaptare, am observat că deprivarea paternă creează dificultăţi în formarea unei imagini pozitive despre autoritate. Lipsind din structura familiei şi nefiind înlocuit cu o altă persoană de sex masculine care să exercite funcţia paternă copiii din aceste familii resping autoritatea sau chiar încearcă să o înfrunte.
Tatăl, mediator între copil şi societate. Modul în care au fost educaţi părinţii în familiile lor de origine îşi pun amprenta asupra personalităţii lor. Aceştia, vrând nevrând, tind să reproducă aceste modele în relaţiile lor cu proprii copii. Deşi, fiecare părinte încearcă să înveţe din greşelile resimţite în copilăria sa, sunt momente când acestea se întâmplă inevitabil. Astfel, tatăl, cu toată moştenirea educaţională în spate de la propria familie şi cu modelele parentale, inconştient tinde să-şi educe copilul în spiritul în care a fost el educat, deşi conştient încearcă să îşi regândească aspectele copilăriei prin prisma propriului copil. În tot acest proces psihologic de regândire a unor modele comportamentale dobândite, el pune amprenta asupra viitorului adult. În relaţia părinte-copil, rolul tatălui în educaţia copilului şi formarea sa ca adult este unul fundamental. În opera freudiană tatăl este cel care stabileşte “organizările sociale, limitele morale…”. Impunerea limitelor şi împiedicarea unei relaţii fuzionale între mamă şi copil revine, de asemenea, tatălui ca garant al legilor şi normelor în cadrul familiei. Tatăl trebuie să fie capabil să conjuge dragostea faţă de copil cu legea (norma), mesajul pe care îl transmite copilului fiind : « Îţi spun NU pentru că te iubesc ! ». Pentru a se dezvolta copilul are nevoie de repere, nu doar de o satisfacere imediată a dorinţelor. Tatăl trebuie să fie conştient de importanţa implicării lui în educaţia copilului. Ceea ce este foarte grav şi poate avea efect traumatic asupra copilului nu este numai absenţa tatălui ci şi indiferenţa şi dezinteresul acestuia faţă de copil. Tata are rol securizant prin însăşi impunerea cadrului deci a limitelor. Totodată, tatăl ca reprezentant al autorităţii are rol major în formarea conştiinţei morale, a Supraeului copilului. Indiferent de motivele care stau la baza absenţei tatălui din familie, în fond este vorba despre o separare părinte-copil. Această separare poate fi resimţită ca un abandon de către copil. Părinţii au privilegiul de a se afla sau de a ocupa funcţia de modele de identificare chiar de la începutul acestui proces de dezvoltare. Absenţa tatălui nu anulează nevoia de identificare a copilului ci, pune doar, în dificultate realizarea ei. Prezenţa fizică a acestuia în cadrul familiei creşte gradul de valorizare a sa de către copii, conferind acestora sentimentul de securitate şi protecţie. Exersarea funcţiei paterne îi determină pe copii să-l valorizeze. Nevoia unui model masculin de identificare pentru băieţi şi construirea imaginii sexului opus pentru fete, au ca obiect tatăl. Prin absenţa sa, frustrează copiii de satisfacerea acestei identificări şi implicit, perturb dezvoltarea firească a acestora. Deci, tatăl este extrem de„ valoros” pentru dezvoltarea personalităţii. Între factorii integrarea supraeului şi reacţia la autoritate se constată o corelaţie pozitivă: cu cât supraeul este mai integrat în structura personalităţii cu atât copilul accept mai uşor autoritatea. Prin limitele care le impune tatăl se împiedică evoluţia relaţiei mamă-copil spre o relaţie fuzională. Aceste limite servesc drept repere pentru o dezvoltare normală a personalităţii copilului. Reprezentarea schemei corporale se construieşte pornind de la reperele spaţiale, iar capacitatea de aşteptare se dezvoltă pornind de la reperele temporale. Toate aceste repere sunt oferite copilului prin limitele care i se impun. Reperele temporale impuse prin amânarea satisfacerii dorinţelor, îl ajută pe copil să-şi dezvolte capacitatea de reprezentare a lumii şi a propriei persoane. De asemenea, această amânare îi va permite copilului să treacă de la principiul plăcerii, conform căruia caută satisfacerea imediată a dorinţelor, la principiul realităţii, conform căruia copilul trebuie să-şi evalueze dorinţele în raport cu normele şi regulile existente în societatea în care trăieşte. Pentru a impune aceste limite, tatăl trebuie să fie prezent atât fizic cât şi în discursul mamei. Dacă mama vorbeşte copiilor despre tatăl lor, chiar dacă acesta petrece foarte puţin timp cu ei, el va fi mereu pezent în mintea copiilor. Prin trecerea de la principiul realităţii la principiul plăcerii, copilul, îşi dezvoltă capacitatea de integrare socială. Jean Marie Petitclerc în „Violence et les jeunes” spunea că „O societate fără tată este o societate fără repere”; adică societatea în care rolul tatălui este foarte estompat este o societate în derivă. Copiii cărora nu li se impun limite sau restricţii de către tată, nu vor învăţa să suporte frustrarea, iar în faţa frustrării vor deveni agresivi. Rolul esenţial al autorităţii paterne este de a securiza şi de a responsabiliza. Responsabilizând copilul, i se oferă acestuia posibilitatea de a-şi câştiga încrederea în sine. A-l responsabiliza semnifică în acelaşi timp a-i oferi posibilitatea de a-şi dezvolta capacitatea de a fi actorul propriei vieţi. Atunci când mamei îi este foarte clar ce simte la nivel afectiv faţă de persoana de sex opus lângă care trăieşte, ce aşteaptă de la această persoană şi ce este dispusă să-i ofere, ea devine capabilă şi credibilă în faţa copiilor în a defini rolul tatălui, statutul lui în familie. Lacan spune că „tatăl este cel pe care-l autorizează mama să fie”. Absenţa tatălui privează copilul de sentimentele de securitate şi de modelul de identificare, generând la nivelul personalităţii acestuia o scădere a încrederii în sine şi o reducere a capacităţii de adaptare şi relaţionare. Rolul tatălui, prin exersarea funcţiei paterne este să stabilească un echilibru între legea impusă (restricţii) şi dorinţa copilului. Lipsind din structura familiei şi nefiind înlocuit cu o altă persoană de sex masculuin, care să exercite funcţia paternă, iar mama având dificultăţi în exercitarea autorităţii, copiii din aceste familii nu-şi pot forma o imagine pozitivă despre autoritate. Autoritatea se exercită prin impunerea unor reguli care au ca scop trasarea limitelor. Regula devine fenomen central, un fel de certitudine ce-i ajută pe copii în adaptare şi pe care o consideră reper. Corelaţia semnificativă a factorilor valorizarea tatălui şi reacţia la autoritate denotă faptul că reacţiile copilului faţă de autoritate şi reprezentanţii acesteia sunt strâns legate de calitatea relaţiei pe care copilul o are cu tatăl său. Astfel, putem spune că absenţa tatălui perturbă atât dezvoltarea personalităţii copilului cât şi întreaga funcţionare a familiei. În aceste condiţii familia care reprezintă matricea psiho-socială în care se dezvoltă copilul, îşi pierde funcţiile educative şi nu mai poate oferi un model relaţional pe care copilul să şi-l introiecteze.

Legatura paterna
Psihologul M.Z.-este de parere ca tatal este capabil în egala masura ca si mama sa acorde copilului îngrijiri de calitate. Însa, conform legilor naturii, în primele luni de viata, copilul are nevoie de mama. Legatura care se formeaza între mama si bebelus înca de când acesta se afla în burtica ei se pastreaza si dupa nastere. De aceea, micutul are nevoie de fiinta care i-a dat viata, careia îi recunoaste vocea, mirosul si chiar starile emotionale. Din acest motiv, plecarea mamei de lânga bebelus prea devreme poate avea un impact emotional negativ asupra micutului. Dar în masura în care tatal si-a facut simtita prezenta în timpul sarcinii, a vorbit cu bebelusul, l-a mângâiat prin burtica mamei, se creeaza de asemenea o legatura între el si copil. Oricum, prezenta tatalui alaturi de mama si copil în primul an de viata este mult mai importanta decât oricare bunica, matusa sau dadaca