Mi-ar fi imposibil să îmi amintesc în ordine cronologică toate clipele petrecute în urmă cu ceva timp, ceva destul de mult timp. Cu toate că am 34 de ani, încep să îmi dau seama de ce bătrânii spun mereu ”când eram eu tânăr(ă).” Nu trebuie să ajungi cu părul alb ca să observi că în cativa ani deja lucrurile se complică si vi se face dor de adevărata copilărie. Da stiu, încă mă pot bucura de viată pentru că tot tânăra sunt, dar nu se compară cu clipele când cel mai mare motiv de supărare era că ai fost ales ultimul în echipă sau că la întreceri ieseai ultimul. Nu se compară cu momentele când grijile erau pentru noi precum extraterestrii: toată lumea vorbea de ele dar noi nu le văzusem niciodată…de fapt nici nu stiam ce sunt alea.
O să fiu o babuta astăzi si am să vorbesc despre ceea ce va fi mereu cea mai frumoasă parte a vietii: copilăria. Degeaba spunem noi că am rămas copii dar de fapt nu poti să mai faci ce făceai la 8-10 ani. Îmi amintesc cum stăteam afară cu orele si jucam jocuri pe care astăzi cu greu le mai vezi la copiii de astăzi. Îmi amintesc cum veneau prietenii la usă să mă cheme afară iar eu stăteam în cameră prefăcându-mă că îmi fac temele doar doar o să zică mama că mă lasă la joacă. Perioada când un joc nu se termina când mi se făcea foame ci la 3-4 ore după aceea. Perioada când strigătul mamei care mă chema la masă mi se părea a fi cel mai înspăimântător lucru si o consideram moartea pasiunii.
Desi au trecut multi ani de atunci toate le văd în fata ochilor de parcă ar fi acum. In cartierul unde mi-am julit fiecare centimetru de piele si unde mi-am spart capul de doua ori, dar când revin pe strada unde împreună cu alti zeci de copii învătam diverse lucruri parcă tot ce îmi doresc e să stau în fund în fata scării si să mă uit la blocuri. E acel sentiment pe care nu îl poti descrie. Parcă vorbesti cu strada care doar ea stie exact ce vrei să spui. Locurile care emană zâmbete, căldură si culoare chiar si în mijlocul iernii. Tin minte că desi eram mica de înăltime,ii "jucam" pe toti in jurul meu.
În spatele blocului era plăcerea noastră să ne jucăm deoarece era o stradă ingusta unde circulau rar masini,langa bloc era o grădină în care adesea ne jucam de-a mama si de-a tata, elasticul, 1 2 3 la perete stai si alte jocuri care nu aveau nevoie de mult spatiu.
Primii prieteni sunt cei care la orice oră i-as suna si chiar dacă ar fi să îi sun după 20 ani as vorbi cu ei ca si cum nu i-am mai văzut de ieri. Primii prieteni nu se uită niciodată. Sunt ca înotul si mersul pe bicicletă. Când i-ai cunoscut, nu îi mai uiti ci îti intră la inimă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu