Jocuri pentru copii

La varsta primei adolescente, jocurile de exterior au o mare importanta. Posibilitatea de a se catara este un joc foarte apreciat. Un carucior de tras, o tricicleta pentru pedalat, mingii pentru impins si rostogolit, cuburi pentru construit, toate acestea ajuta dezvoltarea muschilor lungi si capatarea fortei si preciziei. Si jocurile cu nisip si apa au mare succes.
Sa spunem cateva cuvinte despre aptitudinea unui copil de doi ani de a se juca cu alti copii. O greseala des intalnita in randul adultilor consista in a subestima aceasta aptitudine. Sa ne reamintim ca la varsta pimei adolescente copilul sa participe la un grup de joc. De aceea, o mama care are singura mai multi copii de doi ani intr-o gradina, trebuie sa se astepte la schimburi de lovituri.
Un singur partener de joc, aceasta este regula ce trebuie respectata, deoarece personalitatea nu este suficient de structurata pentru a regla problemele complexe puse de parteneri multipli. Este interesant de observat, ca un copil mai mare, de cinci sau sase ani, este in general, cel mai bun partener de joc pentru un copil de doi ani. In mod natural, acesta va fi fratele sau sora.
Cele mai bune jocuri vor fi acelea ale caror parti componente pot fi impartite intre mai multi copii, fara sa impiedice desfasurarea. Nu vor rata ocazia sa certe pentru o singura tricicleta sau pentru un singur camion. Nisipul, plastelina sau cuburile, vor fi bine primite, deoarece le puteti imparti si da suficient fiecaruia. Nu va asteptati ca un copil de doi ani sa-si imparta jucariile cu alti copii.
Aminiti-va ca este incapabil sa se joace cu altii. La aceasta varsta se poate impune maxim o ora de joc in grup. Trebuie sa ramaneti in apropiere pentru a detecta din vreme semnele de oboseala, sa interveniti inainte ca disputele sa ia amploare si sa intrerupeti jocul la momentul potrivit. Pe acest subiect, sa vedem cum se dezvolta aptitudinea jocului colectiv.
Mai intai exista o epoca a jocului solitar, in timpul careia copilul nu are nici o aptitudine pentru a se juca cu alti copii. La varsta primilor pasi, un alt copil este considerat o jucarie, nu un companion de joaca. Copilul examineaza pe un altul cu atentie, la fel ca pe o jucarie sau alt obiect interesant, impinganu-l cu degetul sau manuindul dar nejucandu-se cu el.
In perioada primei adolescente copilul efectueaza tranzitia de la jocul solitar la jocul paralel. Ceea ce vrea sa spuna ca doi sau mai multi copii pot ocupa acelasi spatiu geografic, dar jocul unuia este independent de al celorlalti, chiar daca le face placere sa fie impreuna.
Etapa urmatoare este reprezentata de jocul asociativ, in cursul careia toti copiii fac acelasi lucru, cum ar fi jocul in nisip, modelarea de forme din pamant. De fapt intre ei nu exista schimburi.
Jocul cooperativ nu intervine decat atunci cand copilul a atins urmatorul stadiu de dezvoltare, dupa varsta de trei ani. In cadrul jocului cooperativ, copiii pot dezbate planuri si isi pot distribui roluri, pot hotara cine impinge caruciorul si cine se afla in el.
La varsta primei adolescente, copilul are nevoie atat de jocuri calme cat si de jocuri de actiune. Pe masura ce limbajul face un gigantic salt, micutul demonstreaza o sensibilitate atroce pentru cuvinte, materialele de constructie ale limbajului sau. Ii place sa se joace cu cuvintele, sa imite sunete, sa repete silabe familiare. De aceea, aceasta varsta iubeste ceea ce se chiama " nursery rhymes". Cand ii cititi copilul adora repetarea unor expresii familiare ( Cei trei purcelusi, Alba ca Zapada) si exulta anticipand episodul urmator.
Nenorocirea va cadea asupra dumneavoastra daca va permiteti sa schimbati ceva dintr-o poveste familiara sau daca uitati ceva! Copilul iubeste povestile care povestesc propriile experiente: a merge la piata, a se plimba cu masina, a se juca in parc, oricare ar fi titlul cartilor, sau orice povesti inventati dvs. care sa povesteasca aventurile imaginare ale unui baietel ce i se aseamana.
Unul dintre cele mai bune jocuri calme pentru aceasta varsta este "jocul tacerii". Numiti-l asa, deoarece copiii adora sa faca tot ceea ce se numeste joc. Spuneti-i cam asa: "Pierre, vom joca un joc nou. Se numeste "jocul tacerii". Vom ramane amandoi linistiti, fara sa facem zgomot, cat mai mult posibil si ascultam. Aculta foarte, foarte atent si spune-mi ce auzi." Copilul va va spune toate zgomotele pe care le aude in locul in care va jucati: poate o masina pe strada, pasarelele pe afara sau radioul vecinilor.
Alta varianta a "jocului tacerii" consista in a cere copilului sa inchida ochii si sa ghiceasca zgomotele pe care le produceti dumneavoastra: puteti lovi un pahar cu o lingurita, sa va piliti unghiile si in general tot ceea ce poate produce un zgomot interesant si caracteristic.
Acest joc al tacerii este foarte recomandat la aceasta varsta. El ajuta copilul sa se obisnuiasca cu linistea si sa invete sa asculte. Este de asemenea o formula buna pentru o mama epuizata de catre un copil hiperactiv, care are nevoie de o metoda pentru a se calma. Jocul tacerii este de asemenea un bun mijloc de a readuce acasa un copil care nu vrea sa vina la masa sau nu este prea entuziast in a face baie sau a se culca.

Dimensiuni in psihologia muzicii

Daca muzica incepe undeva, apoi inceputul ei se afla in constiinta umana - nu in voce, nici in degete, nici chiar in auz, ci in profunzimile insondabile ale Eu-lui. De aceea, orice abordare a muzicii - estetica, artistica, muzicologica - nu poate sa dea raspuns la intrebarea (gratie obiectului de interes al domeniilor in cauza): ce este, totusi, acest fenomen plin de taina si de vraja, care este natura lui intima, de ce si pentru ce exista?
Astfel de raspuns poate fi obtinut doar in rezultatul unei abordari psihologice a artei sunetelor. Or, muzica se naste in suflet si este adresata sufletului, vorba lui George Enescu. Restul urmeaza abia apoi.
De aici, este de prisos a demonstra caracterul psihologic al muzicii. Afirmatia precum ca muzica este un fenomen psihologic (sau ca ar detine calitati psihologice) e identica cu afirmatia precum ca apa este uda.
Muzica e "vocea profunzimilor noastre", lucru limpede de la bun inceput. De aceea, problema pusa in fata unui cercetator in psihologie muzicala consta nu in demonstrarea psihologismului muzicii, ci in altceva: in stabilirea, in cadrul unui studiu in domeniu, care este geneza, caracterul si continutul, aspectele si consecintele acestui psihologism, unde ar incepe si pina unde s-ar extinde el.
Sau in ce trece. Pentru ca daca psihologismul muzicii isi are un inceput in ceva (sa zicem, in fiziologic) el, dupa cum ne vom convinge, nu poate avea si un sfirsit, ci doar o trecere - o trecere in altceva, intr-un cadru suprapsihologic. Astfel, aria generala a cercetarii se extinde - de la psihofiziologic (sau pre-psihologic) la psiho-filozofic (post-psihologic), deoarece psihologia se sprijina cu un capat - la intrare - in fiziologic (chiar biologic), cu alt capat - la iesire - in filozofic si spiritual.
Anume in acest sens larg vom intelege in cazul nostru notiunea de "psihologic" si anume in acest sens larg vom aborda problema formulata in titlul lucrarii. Psihologia muzicii la nivelul ei superior ar fi o psihologie "filozofica" a muzicii. Pentru ca daca psihologia in general (sau anumite directii ale ei "ne-artistice") ar putea accepta varianta "fiziologica" care ar constitui, in opinia unor autori, viitorul psihologiei adevarat stiintifice, atunci o psihologie a artei n-ar putea accepta aceasta varianta, pentru ca ea nu-i da raspuns omului la marile intrebari care-l framinta.
Or, anume acest lucru ar trebui sa faca o psihologie ca stiinta despre suflet - sa-l invete pe om sa-si conduca sufletul, sa-si duca existenta in armonie cu sine insusi si cu Lumea. Altfel, ce rost ar avea? Raspunsurile de ordin "psihofiziologic", se vede bine, nu-l pot satisface pe el in acest sens. O psihologie orientata filozofic, insa, l-ar ajuta intr-o masura mai mare. Aceasta pe de o parte.
Pe de alta parte, o psihologie a muzicii nici nu se poate margini la o varianta psihofiziologica (cu toate ca aspectul psihofiziologic isi aduce, indiscutabil, aportul sau in cunoasterea problemei). Muzica, "glasul zeilor", "respiratia lumii", "suflet a tot ce exista", dupa cum este ea supranumita de ginditorii tuturor timpurilor, are o alta directie magistrala - nu in jos, spre fiziologic, ci in sus, spre metapsihologic.
Nu este deloc usor sa scrii o lucrare in psihologie muzicala. Si nu numai pentru ca subiectul este delicat si complex. Aici intervin probleme de alt ordin. Si anume: cui sa se adreseze autorul (or, o lucrare presupune un anumit cititor, vizat intr-o anumita materie) - muzicianului sau psihologului? Pentru ca de acest lucru depind multe - nu numai caracterul expunerii, dar, intr-o anumita masura, afirmatiile, rezultatul.
Or, diferite optici nasc diferite concluzii. "Noi cunoastem obiectele sub forma metodelor de gindire despre obiecte", observa M. Minsky. Muzicianul, adica persoana care face muzica si o practica pe viu, o vede intr-un fel al sau; lui i se deschid lucruri pe care stiinta, in fond, nici nu le poate prinde. "Nu-i treaba psihologilor sa inteleaga ceea ce ei nu pot intelege", zicea inca Anton Cehov.
Psihologul, la rindu-i, privind la muzica prin prisma laboratorului de psihologie, o concepe in alt mod. Asadar, in psihologia muzicii poti intra pe usa laboratorului psihologic, aplicind intregul aparat de cercetare experimentala al domeniului, dar poti cobori din inalturile ametitoare ale impresiei lasate de muzica vie. Cine va fi mai obiectiv, psihologul sau muzicianul?
O alta problema: pe care usa se va intra in psihologia muzicii - pe cea a stiintei despre om (a psihologiei) sau a stiintei despre muzica? Ce trebuie sa se cerceteze : muzica sub aspect psihologic sau omul aflat in stare de muzica? Pentru ca si lucrul acesta este important. Psihologia cunoaste omul la general, dar nu-l cunoaste in starea specifica de cint.
Or, in aceasta stare omul devine altceva decit un om psihologic ordinar, el sufera o transfigurare interioara esentiala, trece pe alt plan al simtirii si gindirii, pe alt plan al fiintarii. Insa o observatie analogica o putem adresa si stiintei despre muzica. Ea stie ca omul poate sa cante si-l invata sa faca acest lucru cit mai corect si bine. Dar de ce omul canta? - iata intrebarea.
Pentru ca el cinta chiar si atunci cind nu este invatat sa faca lucrul acesta - si poate in aceste momente el cinta mai "adecvat", mai sincer, adica mai "originar". Omul a cintat secole si pina la aparitia teoriei-stiintei despre muzica. Care sint motivele intime si ascunse ale acestui act plin de taina? Or, teoria muzicii nu raspunde la aceste intrebari pentru ca ele nu sint obiectul ei.

Educatia - obiect al pedagogiei

Asa dupa cum preciza H. Pieron (1951), educatia este unul dintre acele cuvinte al caror sens lumea crede ca-l cunoaste bine cu conditia sa nu fie nevoita sa-l defineasca. Dificultatile existente in definirea conceptului educatie sunt generate, in esenta, de doua cauze principale.
Pe de o parte educatia este, in ultima instanta, o experienta intersubiectiva si personala, accesibila cercetarii directe mai mult din perspectiva rezultatelor inregistrate decat din aceea a derularii sale procesuale efective.
Al doilea motiv care face oarecum dificila definirea conceptului educatie, este acela ca inaintea discernerii intelectuale a obiectului si practicilor sale, orice educator sau cercetator este mai intai produsul propriei sale educatii, "...a carei experienta fericita sau nefericita urmareste, fie ca el o presimte sau nu, maniera sa de a intelege educatia altora" (cf. Charbonnel, N., 1988).
Sensurile imprumutate conceptului educatie pe parcursul evolutiei istorice a omenirii sunt multiple si variate, in functie de momentul de timp si de intentionalitatea asociata acestuia. Iata spre exemplificare (cf. Cucos, C., 1996), cateva conceptii si definitii survenite de-a lungul timpului referitoare la acest termen :a. Ioan Hrisostom: A educa inseamna... a-l creste pe copil moral si in evlavie, a-i modela inteligenta, a forma un atlet pentru Cristos.
Educatia este asemenea unei arte insa arta mai mare decat educatia nu exista pentru ca daca toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educatiei se savarseste in vederea accederii la lumea viitoare (Ioan Hrisostom, apud D. Fecioru, 1937).Definitia oferita de catre Ioan Hrisostom educatiei, desi clar subordonata unor finalitati de ordin religios, surprinde necesitatea transformarii si modelarii personalitatii subiectului uman conform unui ideal.
b. I. Kant: Educatia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare si moralizare a omului iar scopul educatiei este de a dezvolta in individ toata perfectiunea de care este susceptibil (Kant, I., 1992, p17).
La fel ca si in cazul definitiei precedente Kant, care in alt context afirma ca omul devine om numai prin educatie, surprinde si el necesitatea modelarii naturii umane insa finalitatea actiunii educationale este formulata in termeni ce sugereaza intelegerea profunda a faptului ca prin intermediul educatiei poate fi actualizat si valorificat deplin potentialul genetic al individului
c. Herbart: Educatia este actiunea de formare a individului pentru el insusi, dezvoltandu-i-se o multitudine de interese (Herbart, J.H.,1976, p.62).
Punctul comun al acestei definitii cu enunturile precedente il constituie conceperea educatiei ca actiune de formare a omului, diferenta constand, pe de o parte in sublinierea necesitatii unei dezvoltari multilaterale a acestuia iar pe de alta parte, in translatarea si adecvarea finalitatilor educatiei la nivelul specificului fiecarui individ.
d. Dewey: Educatia este acea reconstructie sau reorganizare a experientei care se adauga la intelesul experientei precedente si care mareste capacitatea de a dirija evolutia celei care urmeaza (Dewey, J., 1972, p.70).
Perspectiva oferita de J. Dewey este valoroasa prin faptul ca surprinde atat procesul de organizare si reconstructie prin educatie a realitatii cu care individul interactioneaza cat si sensul evolutiv dirijat al modelarii personalitatii umane.
Indiferent de sensul acordat conceptului educatie putem constata faptul ca definitiile prezentate spre exemplificare, indiferent de pozitiile filosofice si teoretice asumate, includ ca si componenta stabila actiunea organizata si deliberata de transformare si modelare a naturii umane.
Modul de a concepe educatia a cunoscut de-a lungul timpului acceptiuni variate , incluzand echivalarea acesteia cu dresajul (determinarea individului de a pune in joc, pe baza unor reflexe de tip conditionat, anumite moduri de gandire si actiune ca urmare a aparitiei unor anumiti stimuli) sau indoctrinarea si manipularea (actiuni de tip persuasiv ce induc la nivelul individului strategii cognitive si actionale subordonate unor scopuri ce raman mereu ascunse si straine intereselor acestuia).

Psihologie.Psihic

Psihologia dezvoltarii studiaza evolutia psihicului normal, sanatos. Problemele patologice sunt studiate de alte ramuri ale psihologiei, de ex.: psihopedagogia speciala - studiaza problemele psihologice si pedagogice ale persoanelor nevazatoare, surde, hipoacuzice, retardate mental etc.; psihologia medicala - studiaza problemele psihice ale bolnavului somatic; psihopatologia - studiaza tulburarile activitatii psihice.Psihologia varstelor are mai multe subramuri ca de ex. psihologia copilului, adolescentului, adultului, a persoanelor de varsta a treia (gerontopsihologia), psihologia sugarului, anteprescolarului etc.
Metode ce cercetere utilizate in psihologia dezvoltarii umane
In cadrul psihologiei dezvoltarii au aparut si apar variate intrebari legate de modul cum evolueaza un anumit individ , trecand prin diferitele stadii ale vietii , care sunt factorii ce ii determina schimbarile imediate sau de durata, cum se deosebeste el, si mai ales de ce se deosebeste de alti indivizi din generatia sa.
Fiecare grup uman are doua sarcini importante de ideplinit, in legatura cu fiecare individ al sau : sa il creasca astfel incat sa devina capabil sa duca o viata independenta;sa creasca o noua generatie, propriii copii
Ca orice disciplina stiintifica, psihologia dezvoltarii se straduieste sa acumuleze un corp sistematic si organizat de cunostinte despre comportament. Astfel psihologia dezvoltarii umane incearca : sa stabileasca norme de dezvoltare pentru a putea evalua deviatiile individuale de la "media" (norma) asteptata la un anumit individ;sa studieze relatiile dintre anumite comportamente sau dintre caracteristici ale aceluiasi comportament;sa studieze relatiile de tip cauza-efect in comportamentul uman
Tinand seama de aceste scopuri ale psihologiei dezvoltarii umane, vom intalni diverse abordari : normative, corelationale, experimentale. Iata si un exemplu pentru a ilustra mai bine aceste abordari.
Exemplu : Studiul facut de Piaget pe cei trei copii ai sai i-a permis:
sa formuleze stadiile prin care trece dezvoltarea capacitatii cognitive a omului;sa sugereze modul cum trebuie sa se comporte adultii cu copii pentru a le crea acestora posibilitati optime de dezvoltare a inteligentei.
Astfel , el a ajuns sa sustina ca dezvoltarea cunoasterii copilului nu necesita manipularea unor jucarii sofisticate, ci ingaduita si rabdare din partea adultui fata de comportamentul de explorare al copilului. Piaget isi observa copii cum la varste diferite rezolvau in mod diferit provocarile pe care le intampinau in jocul lor, pe care cel mai adesea le crea el insusi. Observatiile lui se incheiau cu protocoale riguroase in care erau mentionate toate detaliile impportante ale situatiilor.
Concluzii :El a autilizat o metoda clinica de observatie, pe un numar mic de cazuri si intr-o relatie directa cu subiectul observat.Observatia clinica a fost insa folosita de-a lungul anilor, pe masura ce copiii cresteau, prin urmare putem vorbi despre un studiu longitudinal. A realizat insa si descrierea unor norme de comportament caracteristice stadiilor prezentate de el, fiind astfel si un studiu normativ.
1.Metode de cercetare normativa
Acestea pot oferi informatii bazate pe "media " comportamentului unei varste. Ele conduc la stabilirea unor norme de dezvoltare a individului sub diferite aspecte : al motricitatii, al cresterii in inaltime, etc.
Raspund la intrebari precum : "Cand?" , "Cat de mult?" , "Cand apare un comportament titpic unui stadiu, in timpul dezvoltarii?", "Cat de frecvent apare el la o populatie data?" (la 6 luni, majoritatea copiilor cu o dezvoltare normala stau in fund, etc.).
2.Observatia ca metoda de cercetare
O problema majora a psihologiei dezvoltarii este ca se stie relativ putin despre influenta mediului natural in cresterea copilului. Asemenea date ar fi cruciale pentru o stiinta completa a comportamentului. Dar datele colectate in afara atmosferei rigide a laboratorului pot sa nu ofere informatii clare despre influenta mediului asupra cresterii copilului.
Prin observatii intreprinse in mediul natural se studiaza si se cunosc mai bine anumite comportamente.Metoda observatiei nu este noua si nu se limiteaza la studierea dezvoltarii copiilor. Psihologia dezvoltarii a beneficit din plin de rezultate obtinute prin observatii, in studiul dezvoltarii motorii, a jocului, limbajului, comportamentului cognitiv.
3.Studiul longitudinal
A adus psihologiei dezvoltarii unele dintre cele mai importante informatii privind stabilitatea aptitudinilor, ale inteligentei, ale trasaturilor de personalitate, maturizarea scheletului, dezvolatarea fizica, a limbajului, a atasamentului si a tulburarilor de atasament.

Avantajul acestei metode este acel aca ofera posibilitatea de a cunoaste schimbarile schimbarile majore de comportament ale individului in timp, acumulandu-se informatii despre stabilitatea si schimbarea comportamentului.Exista studii longitudinale facute la nivelul unei genaratii dar si cercetari facute pe mai multe generatii.

Este posibila fericirea ?

Este posibila fericirea ?
Putem noi sa jungem la acea multumire a dorintelor si realizare a scopurilor
noastre in viata ?
Suntem cu adevarat fericiti ?
Aceste intrebari au fost, sunt si vor fi atat timp cat va dainui omenirea , iar raspunsurile vor fi variate, unele in contradictie cu celelalte, unele in completarea altora. Si totdeauna va mai fi ceva de spus, pentru ca sufletul omului doreste fericirea
Nu cred ca exista o definitie unica a fericirii, sau un singur criteriu de determinare a fericirii, caci sufletul omenesc e complicat si variabil de la individ la individ. Asa cum spunea filosoful Petre Andrei " Ceea ce provoaca fericirea unuia nu este uneori pentru altul nici macar un motiv de multumire trecatoare, ceea ce descreteste o frunte si inveseleste un chip poate produce altcuiva durere, caci un soare ce rasare intr-o parte, apune in partea cealalta " .
Toti oamenii tind catre fericire, dar nu toti o concep la fel, de unde rezulta multimea teoriilor filosofice asupra fericirii.
Sub aspectul subiectiv, fericirea poate fi studiata si sub o forma mai generala, mai obiectiva. Caci fericirea adevarata presupune o constiinta de sine dezvoltata care sintetizeaza datoria morala sociala cu aspiratia catre fericire .
A vorbi despre fericire inseamna a predica, a arata, unde si cum se poate gasi ea.
Filosofii din antichitate au considerat fericirea ca un fenomen individual si dependent numai de individ, pe cand in timpurile mai noi s-a pus fericirea in legatura cu societatea.
Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral.
Platon credea ca fericirea e numai placerea purificata prin inteligenta.
Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu înţelegea că era de neatins, ci, mai degrabă că noi nu suntem în măsură să judecăm ce ar trebui să facă oricare om ca să fie fericit. Reţeta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o în timp; altele consideră că a fi fericit înseamnă a avea prieteni, a fi sănătos, a fi apreciat şi stimat; altele sunt fericite ştiindu-se iubite de cineva sau numai ştiind că persoana iubită există acolo undeva şi respiră acelaşi aer. Există oameni care îşi "fabrică" un paradis numai al lor în care să se simtă fericiţi. Dar ce s-ar întâmpla dacă acest paradis ar exista undeva pe Pământ?
La începuturile lumii a existat. Şi ce s-a întâmplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru că omul nu este făcut să locuiască în paradis. Cum pune piciorul acolo distruge. Omul nu poate decât să tindă către absolut, către perfecţiune, purtându-şi povara de a şti că, în această viaţă, nu va ajunge niciodată acolo.
Fericirea adevarata nu e izvorata dintr-un singur fenomen psihic, ci din echilibrul sufletesc perfect, din abordarea tuturor celor 3 fenomene fundamentale psihice: afectivitate , intelect, voluntarism. Aceste 3 fenomene reprezinta directia subiectivista, care deduce fericirea numai din sufletul omenesc.
Directia obiectivista considera ca origine a fericirii, lumea exterioara, mediul inconjurator, sufletul uman fiind pur receptiv. Omul nu-si poate gasi fericirea in el, ci este un fel de coarda ce vibreaza in mod placut sau dureros la imprejurarile exterioare.
Filosoful Petre Andrei in lucrarea sa "Opere sociologice" considera 2 forme de obiectivism si anume:
a) obiectivism teologic - predominant in antichitate si evul mediu - credinta in spirite bune si rele , in zei buni si rai, care ii puteau face fericiti sau nefericiti.
Fericirea era considerata ca produsul extazului religios. Plotin sustinea ca in starea extazica omul vine in contact direct cu Dumnezeu, care revarsa fericire asupra individului. Dumnezeu e forta, natura , iubire, fericire, durere. Deci, putem ajunge la fericire, la forta si iubire, numai prin cunostinta lui Dumnezeu, iar cunostinta cea mai perfecta e aceea pe care ne-o da Dumnezeu prin revelatii, ce au loc in extaz (atunci cand se distruge dualismul dintre eu si non-eu, se inlatura granitele spiritului individual). Fericirea produsa prin extaz insa vine de la Dumnezeu, e obiectiva fata de sufletul nostru, caci e introdusa in om in mod inconstient, fara ca el sa fi facut ceva pentru aceasta.
b) Obiectivism social - fericirea este in dependenta absoluta de mediul social, neglijand personalitatea omeneasca.
Fericirea e si in noi , caci imprejurarile exteriore le putem modifica noi - ele au valoarea pe care le-o dam noi. Armonizarea sufletului cu mediul social, cu tendintele morale, stabilirea unui echilibru intre subiectiv si obiectiv - aceasta produce fericirea.
Izvorul fericirii este concordanta sufletului cu sine insusi si cu mediul moral-social. Deci, se impune un echilibru psihic si sufletesc, si o adaptare la mediul socio-moral,o prelucrare a materialului, a conceptelor morale izvorate din societate.
Nu se poate vorbi despre fericire dacat atunci cand exista armonie intre facultatile psihice si echilibrul sufletesc. Inteligenta, prin cunoastere , ne face sa ne ridicam deasupra durerii, sa-i cautam cauzele, sa o intelegem si intelegerea durerii inseamna micsorarea, daca nu disparitia ei.
Schopenhauer considera ca inteligenta exclude suferinta, caci "in lumea inteligentei nu stapaneste durerea, ci toate sunt supuse cunostintei".
Dar nici inteligenta singura nu poate produce fericirea. Ea insa pregateste terenul , inlaturand cauze si motive netemeinice de suferinta si micsorand intensitatea durerii.
Sufletul luminat astfel prin cunostinta devine mai apt pentru multumire. Aspiratiile omului se mai rafineaza, tendintele devin mai morale, sentimentele mai inalte.
De asemenea, nici sentimentul singur nu poate produce fericirea, pentru ca fericirea care ar rezulta ar fi ceva trecator

Tacand in iubire

Iubire in tacere. Sa iubesti fara a-ti striga lumii iubirea… Sa simti dar sa nu o poti arata. Sa spui ” te iubesc ” dar sa nu fie nimeni sa te auda. Sa-ti fie dor si nimeni sa nu-ti aline dorul. Sa razi, sa plangi, sa simti fericire sau disperare – si toate astea sa se-ntample doar in tine, ascunzandu-te de ochii lumii. Alergarile tale sufletesti sa-si gaseasca teren pe-o pista de nimeni stiuta. Sa iubesti in tacere, sa iubesti ascunzandu-te de iubirea ta… cat de puternic trebuie sa fie un om pentru a putea trai o astfel de iubire… si, mai ales, sa-si gaseasca fericirea in acest mod, sa se inalte, sa zboare, s-ajunga pe culmi. Culmile iubirii.
Tacere in iubire. Sa iubesti. Si sa taci. Sa te afunzi intr-o tacere. Impusa. De tine. Stiind ca tacerea ta va cuprinde-n ea mii de vorbe de iubire. Vorbe care vor ajunge acolo unde trebuie. Vor curge catre ” acolo “ unde gandul uneste ceea ce timpul si spatiul desparte. E tacerea cu care lupti, e lupta pe care-o vrei ba castigata, ba pierduta. Si vrei tacerea, o cauti, tii cu dintii de ea, pentru ca cuprinde-n ea zboruri sufletesti la mari inaltimi si stii ca e necesara, atat de necesara… Dar ai si dori-o ucisa de cuvinte. Ai renunta la ea pentru acele cuvinte care dau viata. Cuvinte pe care le doresti, le astepti, traiesti pentru ziua cand vor ajunge la tine. Ele iti umplu existenta de zambet, de culoare, de speranta. Si de imboldul de-a merge mai departe. In tacere.

Iubind in tacere...

Daca nu faci nimic, nimic nesteptat nu ti se va intampla. Am pornit intr-o calatorie, o calatorie spre iubire... era tot ce-mi doream. O reverie riscanta, caci porneam in viata "cu trenul" care nu
avea nici o destinatie. Dar tu ai vrut sa-ti fiu pamantul pe care calci usor,
caldura care sa-ti arda sufletul... un vis.In ciuda durerii care pandeste la
fiecare pas, cuvantul nu mai pune bariere intre oameni, si nici eu nu voi
inceta sa iubesc.Ai devenit lacrima inimii mele, forma gandului meu, emotia
tandra a unei iubiri profunde, mature, in care mi-am regasit sufletul pierdut
si regasit de atatea ori.Mi-ai aratat atat de simplu ca visele pot deveni
realitate, ca depinde doar de noi insine sa ne depasim limitele.Intr-o zi ai
venit la fereastra inimii mele si de atunci esti acolo, incalzindu-mi
sufletul.Sunt multi care nu sunt multumiti de zborul meu maiestuos si cu toate
acestea zbor, ca un suflet hoinar.Iti multumesc ca existi, iti multumesc ca
m-ai lasat sa-ti ating sufletul cu o bataie de aripa. Dar ziua in care visul meu devenea realitate, a disparut. Biletul acesta
spre stele este acum al meu...iar tu esti din ce in ce mai departe...

O data cu dragostea intalnesti fericire si nefericire, sperante si deziluzii, adevar si minciuna, dulce si amar, credinta si ateism, cutezanta si teama... De multe ori pornim pe aleea indragostitilor cu stangacie si ajungem la capatul ei ingenunchiati.

Cati dintre noi mai avem putere sa ne mai ridicam?!